15 mai 2013
Malpraxis medical – diagnosticarea eronată. Partea a II a
Un aspect mai putin inteles de catre clientii mei este faptul ca medicina nu este o stiinta exact ca matematica ori fizica; nu intotdeauna 1 1 = 2. Orice analiza a modului in care un pacient este diagnosticat trebuie sa ia in considerare stadiul actual al stiintei medicale, raportat la momentul stabilirii diagnosticului si la mijloacele pe care aceasta le pune la indemana practicianului in acest scop. Astfel, daca la momentul diagnosticarii, stiinta medicala nu oferea destule informatii pentru o apreciere corecta a bolii medicul nu poate fi invinuit de malpraxis in cazul in care, ulterior momentului stabilirii unui diagnostic, se dovedeste ca aprecierea initiala este eronata.
De asemenea, trebuie retinut faptul ca medicul nu isi asuma o obligatie de rezultat. In prezenta atator factori care determina aceasta concluzie, ar fi injust a pretinde practicianului a recunoaste afectiunea de care sufera pacientul ca un rezultat al obligatiei sale. Asa cum se precizeaza de catre autorii in domeniu, medicul trebuie sa angajeze toata inteligenta, priceperea si indemanarea sa si sa utilizeze toate mijloacele pe care stiinta medicala i le pune la dispozitie in acel moment, pentru a stabili un diagnostic cit mai corect.
Avand o obligatie de mijloace practicianul pleaca de la un diagnostic provizoriu, susceptibil de rectificare pe parcursul tratamentului, in functie de modificarea starii de sanatate a pacientului ori de rezultatul unei explorari chirurgicale, care sunt de natura a revela adevarata fata a bolii cu care pacientul se confrunta.
Cu toate acestea, in cazul in care pacientul este supus unui risc a carui realizare este exceptionala si pentru care nu exista nici un motiv ca pacientul sa fie expus acestuia, obligatia medicului de a proteja pacientul este o obligatie de rezultat fiind tinut a raspunde pentru prejudiciile suferite.
S-a retinut ca abcesul aparut pe esofag precum si afectarea acestuia in urma unei endoscopii facute in mod necorespunzator, desi apartin unui risc despre a carui existenta se stia dar a carui realizare era exceptionala, sunt imputabile medicului ce avea o obligatie de rezultat in executarea acestei proceduri medicale fara a afecta integritatea fizica a pacientului.
Instanta a retinut ca abcesul si afectarea esofagului aparut in urma endoscopiei este un accident cunoscut, mentionat in literatura medicala, din fericire rar, care intervine brutal, indiferent de tehnica utilizata.
Expertiza a relevat faptul ca riscul aparitiei unui asemenea prejudiciu era 0,3% si 0,6% astfel cum este indicat in literatura medicala, dovedit, verificat, iar, din aceasta cauza, apare ca un risc relevant in retinerea culpei medicale in efectuarea interventiei.
Sa fim realisti si sa admitem ca medicina, ca orice activitate umana, este supusa greselii. Toti medicii, indiferent de experienta lor profesionala, au comis ori comit inca astfel de greseli. Poate nu ar fi rau daca ei insisi ar accepta acest lucru.
Exista o varietate infinita de boli, care se disting intre ele prin amanunte semnificative si imprecise, uneori foarte greu de interpretat. Medicul nu este responsabil daca eroarea se datoreaza insuficientei stiintei medicale, echivocitatii semnelor clinice prezentate de pacient, carentei mijloacelor de investigatie sau a informatiilor eronate oferite de catre pacient.
Pe de alta parte, raspunderea sa va fi angajata fara echivoc daca diagnosticul gresit este rezultatul unei confuzii grosiere, a ignorarii notiunilor elementare, acompaniate de o neglijenta inadmisibila, de omisiunea unui examen indispensabil sau a unor precautii riguros necesare.