Nota: In data de 8 ianuarie 2013, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a pronuntat hotararea in cauza Bucur şi Toma c. Romaniei, prin care s-a constatat incalcarea, de catre statul roman, a art. 10 (libertatea de exprimare) si a art. 6 (dreptul la un proces echitabil) din Conventia Europeana a Drepturilor Omului in privinta primului reclamant (Constantin Bucur), precum si a art. 8 (dreptul la respectarea vietii private si de familie) si a art. 13 (dreptul la un recurs efectiv) raportat la art. 8 din Conventie, in ceea ce priveste ceilalti doi reclamanti (Mircea si Sorana Toma). Prin hotararea pronuntata in cauza Bucur si Toma c. Romaniei, statul roman a fost condamnat la plata unor daune morale in cuantum total de 28.700 EUR si a unor cheltuieli de judecata de aproape 8000 EUR.

In speta, Curtea a facut o aplicare a principiilor care ar trebui sa guverneze protectia „avertizorilor"- agenti ai functiei publice care aduc la cunostinta publicului conduite sau acte ilicite constatate in desfasurarea activitatilor acestora - in situatia particulara a divulgarii unor informatii secrete privind activitatea de interceptare a convorbirilor telefonice. De asemenea, Curtea a pus sub semnul intrebarii importanta mentinerii calificarii unor informatii ca fiind „secrete" in contextul in care imprejurari de interes public justifica accesul la acestea.

Hotararea CEDO

In cursul anului 1996, primul dintre reclamanti - care lucra in cadrul SRI la departamentul supraveghere-inregistrare a comunicatiilor telefonice - a identificat mai multe neregularitati in desfasurarea activitatii sale, pe care le-a facut publice ulterior in cadrul unei conferinte de presa, motivand acest act de necesitatea respectarii legii romane, in contextul pasivitatii constante a autoritatilor nationale in fata incalcarilor grave si ale activitatilor abuzive ale SRI din anul respectiv.

Neregularitatile constatate se refereau la faptul ca rubricile registrului de interceptari al departamentului, scrise cu creionul, nu erau completate in totalitate, lipsind informatii privind numele real al persoanei puse sub ascultare, numarul autorizatiei de interceptare data de procuror, adresa postului telefonic pus sub ascultare ori motivul justificativ aflat la baza adoptarii masurii interceptarii, precum si la faptul ca nu exista o concordanta intre persoana indicata in registru ca fiind proprietarul postului telefonic si titularul real. De asemenea, un numar considerabil de jurnalisti, oameni politici si oameni de afaceri erau pusi sub ascultare.

Pentru savarsirea acestor fapte, reclamantul a fost condamnat de tribunalul militar la doi ani de inchisoare cu suspendare, aceasta sentinta fiind ulterior confirmata de instantele superioare.

In cursul procesului penal, reclamantul a solicitat SRI prezentarea solicitarilor de obtinere a autorizatiilor de interceptare si inregistrare catre procuror, a copiei registrului parchetului in care erau consemnate aceste autorizatii, precum si verificarea daca emiterea autorizatiilor era justificata de motive de siguranta nationala, in scopul de a demonstra ca autorizatiile respective fusesera furnizate ulterior conferintei de presa la care participase reclamantul. Atat organele de urmarire penala, cat si tribunalul militar au refuzat administrarea acestor probe. Cu privire la depunerea registrelor parchetului unde erau consemnate autorizatiile de interceptare, tribunalul militar a invocat faptul ca autenticitatea datelor cuprinse in aceste registre nu putea fi verificata decat prin intermediul unei proceduri de inscriere in fals in inscrisuri publice, care nu fusese anterior initiata de catre reclamant. De asemenea, documentatia ce se aflase la baza emiterii autorizatiilor de interceptare cuprindea, in opinia tribunalului, aspecte cu caracter secret, straine pricinii.

Prin cererea formulata la CEDO, primul reclamant a invocat in esenta incalcarea dreptului sau la libera exprimare, avand in vedere condamnarea penala pronuntata impotriva sa ca urmare a divulgarii unor informatii clasate „ultrasecrete", precum si incalcarea dreptului la un proces echitabil, avand in vedere in principal refuzul organelor de urmarire penala si al instantelor militare de a administra anumite probe determinante pentru acuzatiile formulate impotriva sa in cadrul procesului penal, cat si interzicerea accesului la probele in baza carora a fost pronuntata condamnarea, acestea fiind declarate „secrete de stat".

Ceilalti doi reclamanti au invocat incalcarea dreptului la respectarea vietii private, ca urmare a interceptarilor ilegale a comunicatiilor telefonice (de la postul instalat la domiciliul acestora, dar si de la postul telefonic din cadrul redactiei ziarului unde lucra cel de-al doilea reclamant), precum si a conservarii inregistrarilor astfel efectuate de catre Serviciul Roman de Informatii. De asemenea, cei trei reclamanti au invocat inexistenta unor cai efective de recurs intern, de natura sa le permita sa conteste incalcarea drepturilor prevazute de Conventie.

Prin hotararea pronuntata in cauza, Curtea a constatat incalcarea mai multor articole din Conventie.

1) Articolul 10: libertatea de exprimare

Condamnarea penala a primului reclamant ca urmare a dezvaluirii unor informatii secrete si a utilizarii unor casete cu interceptari telefonice pentru a demonstra anumite activitati ilegale savarsite in cadrul SRI, a constituit „o ingerinta a unei autoritati publice" in exercitiul dreptului la libera exprimare, prevazuta de o lege care nu indeplinea insa cerinta de previzibilitate.

Curtea nu a insistat insa pe acest ultim aspect, motivarea sa fiind in principal bazata de incalcarea conditiei „necesitatii ingerintei intr-o societate democratica". Aceasta conditie a fost analizata din perspectiva protectiei libertatii de exprimare a agentilor functiei publice, care pot lua cunostinta, in anumite situatii, de informatii interne, chiar de natura secreta, a caror divulgare este de mare interes pentru societate. Denuntarile facute de acesti „avertizori" (donneurs d'alerte) cu privire la conduite sau acte ilicite constatate in desfasurarea activitatilor acestora trebuie sa fie protejata in anumite circumstante, Curtea stabilind o serie de principii in acest sens, in cauza Guja c. Moldovei din 12 februarie 2008.

In speta, Curtea a analizat in concret:

- daca primul reclamant a dispus sau nu de alte mijloace pentru divulga informatiile obtinute inainte de a se adresa opiniei publice (constatand ca, in acest caz, informarea superiorului si a unui membru al comisiei parlamentare responsabila cu activitatea SRI nu au avut efect);

- daca informatiile divulgate au fost de interes public si au avut un caracter autentic (constatand in speta, importanta chestiunilor supuse dezbaterii publice si existenta unor motive rezonabile privind veridicitatea afirmatiilor facute publice de reclamant);

- daca reclamantul a fost de buna-credinta (conform Rezolutiei Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1729 (2010), buna credinta a „avertizorilor" se prezuma, cu conditia sa existe motive rezonabile in sensul ca informatia divulgata era adevarata, chiar daca ulterior se dovedeste ca nu a fost asa, precum si cu conditia sa nu fie vorba despre obiective ilicite sau contrare eticii) si

- daca sanctiunea aplicata acestuia a fost severa (condamnarea penala cu inchisoare este una dintre cele mai severe pedepse).

Avand in vedere acesti factori, Curtea a considerat ca ingerinta nu fusese necesara intr-o societate democratica.

Este important de mentionat ca, ulterior faptelor petrecute in speta, a fost adoptata Legea nr. 571 din 14 decembrie 2004 privind protectia personalului din autoritatile publice, institutiile publice si din alte unitati care semnaleaza incalcari ale legii. In sensul legii, avertizare in interes public inseamna sesizarea facuta cu buna-credinta cu privire la orice fapta care presupune o incalcare a legii, a deontologiei profesionale sau a principiilor bunei administrari, eficientei, eficacitatii, economicitatii si transparentei, iar avertizor inseamna persoana care face avertizare in interes public si care este incadrata in una dintre autoritatile publice, institutiile publice sau in celelalte unitati prevazute de lege (art. 3). Legea cuprinde unele masuri privind protectia persoanelor care au reclamat ori au sesizat incalcari ale legii in cadrul autoritatilor publice, institutiilor publice si al altor unitati, savarsite de catre persoane cu functii de conducere sau de executie din autoritatile, institutiile publice si din unitati bugetare.

2) Articolul 6 - dreptul la un proces echitabil

Pe terenul art. 6 din Conventie, reclamantul a invocat faptul ca refuzul autoritatilor nationale de a administra anumite probe in vederea verificarii autenticitatii autorizatiilor de interceptare si a justificarii lor legale in raport cu legislatia in materia sigurantei nationale, elemente esentiale in procedura penala finalizata cu condamnarea sa, a reprezentat o incalcare a dreptului sau la un proces echitabil si a principiului egalitatii armelor.

Reamintind faptul ca nu se poate pronunta asupra admisibilitatii si a administrarii in sine a probelor in cadrul unei proceduri jurisdictionale nationale, Curtea a analizat daca procedura in ansamblul sau, inclusiv modalitatea de prezentare a mijloacelor de proba, au avut un caracter echitabil. Curtea a reiterat principiul potrivit caruia instantele au obligatia de examina efectiv argumentele si cererile de administrare a probelor ale partilor, constatand ca, in speta, jurisdictiile interne au refuzat sa verifice daca era justificata clasarea ca „strict secrete" a datelor obtinute de SRI si nu au lamurit daca interesul mentinerii confidentialitatii informatiilor respective era mai mare decat interesul public de a lua la cunostinta de interceptarile ilegale invocate.

Curtea a concluzionat ca instantele nationale au lasat fara raspuns solicitarile de probe ale primului reclamant, care erau determinante pentru examinarea acuzatiilor indreptate impotriva acestuia, ceea ce a echivalat cu o incalcare a caracterului echitabil al procesului penal.

3) Alte articole a caror incalcare a fost constatata de CEDO

De asemenea, in legatura cu ultimii doi reclamanti, aplicand principii stabilite in hotarari anterioare impotriva Romaniei, Curtea a decis ca art. 8 din Conventie a fost incalcat, intrucat acestia nu au beneficiat de un grad suficient de protectie impotriva arbitrariului in ce priveste pastrarea de catre SRI a datelor obtinute in activitatea de interceptare a convorbirilor telefonice. In speta, s-a avut in vedere faptul ca legislatia nationala in materie nu prevede garantii in masura sa asigure distrugerea informatiilor obtinute in urma unor interceptari secrete in momentul in care acestea nu mai sunt necesare. Avand in vedere inexistenta unei dispozitii legale de natura sa permita contestarea pastrarii informatiilor obtinute ca urmare a interceptarii unor convorbiri telefonice, Curtea a estimat ca art. 13 din Conventie a fost incalcat in privinta ultimilor doi reclamanti.

In fine, Curtea a constatat si incalcarea art. 38 din Conventie, avand in vedere ca Guvernul nu si-a indeplinit obligatia de a furniza toate facilitatile necesare pentru a permite un examen serios si efectiv cererilor adresate Curtii, intrucat nu a transmis acesteia o copie integrala a dosarului din procedura penala desfasurata impotriva primului reclamant, pe motiv ca acestea contineau secrete de stat.

Andreea MICU
Articol preluat Juridice.ro