08 aprilie 2014
Juridice.Ro - Poţi să fii judecător fără să cunoşti diferenţa dintre CEDO și CJUE?
Articol de Cosmin Flavius COSTAȘ preluat de pe Juridice.Ro.
Poţi să fii judecător fără să cunoşti diferenţa dintre CEDO și CJUE?
1. În calitatea mea de cadru didactic al Facultăţii de Drept din Cluj, îmi place să cred că toţi absolvenţii pe care îi educăm sunt în măsură să înţeleagă, la finalul Facultăţii, principiile şi mecanismele esenţiale ale dreptului, cum ar fi de pildă să distingă între Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene sau între dreptul european al drepturilor omului şi dreptul european (dreptul unional, dreptul Uniunii Europene).
2. Analiza unei hotărâri recente a Curţii de Apel Cluj - Secţia a II-a Civilă, Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal m-a convins însă de contrariu: unii judecători - sper eu în mod uşuratic, cât mai puţini dintre ei - nu stăpânesc mecanismele esenţiale ale dreptului. Pentru a fi mai elocvent, din lectura hotărârilor ataşate pot fi observate următoarele:
a. Prin sentinţa civilă nr. 9965 din 10 iunie 2013, Tribunalul Cluj a admis acţiunea în contencios fiscal aşa cum a fost formulată, cu consecinţa anulării în întregime a raportului de inspecţie fiscală şi a deciziei de impunere întocmite de către D.G.F.P. Cluj. Subsecvent, instanţa a dispus restituirea sumei de 66.178 RON achitate şi a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată. Trebuie observat faptul că în speţă Tribunalul Cluj, în baza teoriei actului clar, a făcut aplicarea hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 15 septembrie 2011 în afacerile reunite C-180/10 (Jaroslaw Slaby vs. Minister Finansow) şi respectiv C-181/10 (Emilian Kuc, Halina Jeziorska-Kuc vs. Dyrektor Izby Skarbowej w Warszawie). Această hotărâre a fost în fapt esenţială în economia cauzei, întrucât este hotărârea interpretativă, obligatorie pentru instanţele naţionale, în lumina căreia tranzacţiile cu terenuri reprezentând operaţiuni de valorificare a patrimoniului personal nu intră în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată.
b. În recurs, prin decizia civilă nr. 10242 din 28 octombrie 2013, Curtea de Apel Cluj a înlăturat aplicabilitatea jurisprudenţei Slaby - Kuc, "motivarea" aparentă fiind următoarea: "Curtea constată că instanţa de fond a făcut o corectă analiză a legislaţiei europene în materie şi a practicii CEJ în raport cu prevederile CEDO, înlăturând fără o argumentaţie mai aprofundată incidenţa prevederilor legale interne în materie, a actelor de comerţ, a caracterului continuu al acestor acte, ce implică calitatea de persoană plătitoare de TVA, hotărârile pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului neputând fi considerate ca un temei de drept pentru admiterea acţiunii, dacă prin această soluţie sunt lezate drepturile şi interesele legitime ale altor persoane. Curtea consideră că era necesar ca prin acţiune să se invoce care anume din drepturile prevăzute de Convenţie a fost încălcat, în ce anume consta încălcarea şi care anume lege internă se impune a fi înlăturată în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţia României,dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile, justificat de faptul că prin dispoziţiile sale în tot sau în parte contravine drepturilor statuate prin Convenţie, astfel cum acestea sunt interpretate în jurisprudenţa Curţii". Pe cale de consecinţă, prin decizia civilă nr. 10242/28.10.2013 a fost admis recursul D.G.R.F.P. Cluj, cu consecinţa modificării în întregime a sentinţei Tribunalului Cluj şi a respingerii ca nefondate a acţiunii introductive.
3. Lanţul argumentării, care pare a sugruma totuşi dreptul, este următorul:
(a) Tribunalul a făcut o corectă analiză a legislaţiei europene în materie şi a practicii CEJ în raport cu prevederile CEDO (subl. ns., CFC; sic!);
(b) Totuşi, Tribunalul a înlăturat fără o analiză mai aprofundată prevederile legale interne în materie;
(c) Hotărârile pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu pot fi considerate temei de drept pentru admiterea acţiunii (subl. ns., CFC);
(d) În esenţă, culpa îi aparţine reclamantei, care nu a indicat prin acţiune care anume dintre drepturile convenţionale i-a fost încălcat, în ce anume constă încălcarea şi care anume lege internă se impune a fi înlăturată în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituţia României.
4. În ceea ce mă priveşte, în asentiment cred cu ai mei colegi de la Facultatea de Drept din Cluj, un student care utilizează asemenea argumente într-o lucrare scrisă nu ar trebui să promoveze examenele de Drept Instituţional European, Drept Constituţional şi Drept European al Drepturilor Omului.
5. În cazul judecătorilor, cele trei semnături de pe decizia Curţii de Apel Cluj atestă faptul că poţi să fii judecător şi fără să cunoşti cu ce se ocupă Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, fără să citeşti art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României şi fără să aprofundezi noţiuni elementare de drept european. În fapt, salariul se acordă pe criterii de vechime şi de instanţă la care funcţionezi, nu pe criterii de calitate şi este acelaşi indiferent de ce scrii într-o hotărâre sau alta. Chiar dacă ne-ar cere Comisia Europeană să avem hotărâri de calitate, care să crească încrederea publicului în justiţie, n-ar fi nicio problemă, din moment ce hotărârile CEDO şi probabil şi cele ale CJUE nu reprezintă "temei de drept" în România, ci eventual nişte mofturi ale unor europeni sclifosiţi care au venit să ne înveţe pe noi dreptul.
6. A comenta mai mult inepţii juridice de acest tip ar însemna să facem prea multă publicitate unei hotărâri judecătoreşti care nu este demnă decât să populeze interiorul unui coş de gunoi. Tocmai de aceea, în cele ce urmează voi oferi scurte extrase din lucrarea unei studente în anul III la Facultatea de Drept din Cluj pe care am citit-o astăzi şi pe care o voi propune spre publicare unei reviste de specialitate. Vă rog să le citiţi cu atenţie, sunt semnul a ceea ce ar trebui să fie argumentaţia unui jurist şi omagiul meu (şi cred şi al autoarei) pentru acei judecători - numeroşi - care citesc, muncesc şi fac cinste dreptului:
"(...) La 1 ianuarie 2007, România îşi vedea visul împlinit, acela de a fi integrată în marea familie europeană, o familie în care a așteptat mai bine de 17 ani să fie inclusă cu drepturi depline. Era în viziunea multora o întoarcere a "fiului rătăcitor" acasă, sub acoperişul unei ordinii juridice proprii, integrată "firesc" în sistemul naţional, menită să apere principiile fundamentale pe care este clădită democraţia, drepturile şi libertăţile cetăţeanului devenit acum comunitar, economia funcţională şi celebrul "aquis comunautaire". Teoretic, România părea să fi depăşit problemele cu care s-a confruntat pe parcursul procesului anevoios de aderare, mai ales în procedura "aquis-screening" în care au examinate şi negociate 31 de capitole tematice. Cele rămase încă sub lupa observatorilor europeni aveau să fie remediate în scurtă vreme. De jure, statul român, prins în acest miraj al Uniunii Europene, a adoptat multe reforme, pentru a progresa pe toate aceste teme de dezbatere, a realizat multiple schimbări de ordin legislativ, instituţional şi material. Însă de facto, acestea au fost cu greu absorbite în plan intern, fiind receptate fals pozitiv asemeni unui organ sănătos transplantat într-un sistem cronicizat. Studiile de impact realizate de către specialişti pentru a estima implicaţiile aderării par a nu fi fost însoţite de exerciţii practice şi o pregătire nu doar a mentalităţii colective, ci şi a mentalităţii fiecăreia dintre cele trei puteri statele. România realizase din nou "o teorie a formelor fără fond", în care s-au încrezut atât partenerii europeni, cât şi cei mai receptivi fani ai aderării (...)
(...) Deşi face parte din structura unională de aproape 7 ani, percepţia legiutorului român şi a executivului este aceea că dreptul unional este măreţ, dar nu îi poate invalida normele şi deciziile adoptate sau statuate de către aceştia, fiind undeva departe aplicat doar la nivelul instituţiilor organizaţiei internaţionale şi în domeniile cheie în care statul "și-a cesionat competenţa" (...)
(...) Prinse la mijloc în această ciocnire de viziuni legislative, instanțele române își pun de cele mai multe ori o serie de întrebări precum: În calitate de judecător, care este rolul meu în societatea și justiția românească post-aderare? Care îmi mai sunt limitele puterii mele de apreciere și de jurisdicție și în temeiul cărui drept îmi fundamentez hotărârile? Am un drept de alegere? Care sunt raporturile dintre mine ca magistrat și magistrații de la Curtea de Justiție a Uniunii Europene? Asemenea întrebări surprind tocmai reticența instanțelor naționale în a se considera instanțe europene, reacție ce are drept efect aplicarea cu o întârziere nefirească, în viziunea instituțiilor europene, a normelor de drept european, în temeiul principiului primordialității dreptului unional. Prin urmare, mult așteptatul integratio unional se transformă într-un vortex pentru instanţele de judecată române asaltate de valurile de jurisprudență și de legislaţie europeană şi de entuziasmul particularilor în a face apel la aceasta sursă supranațională inestimabilă de drepturi (...)
(...) De ce li se cere cu precădere instanțelor o conduită favorabilă și un exercițiu suplimentar în aplicarea dreptului european? Judecătorul ca magistrat și ca om trebuie să conștientizeze că dincolo de provocările temporal-spațiale sau de raporturile dintre organizații - state - cetățeni el se constituie drept un echilibru între adevărul factual și interpretarea dreaptă a normelor, ambele aspecte fiind puse pe talerele balanței în mâna justiției pe care o reprezintă. Așadar scopul fundamental al activității de judecată de la momentul aderării până în prezent nu s-a schimbat, doar că judecătorul este chemat să își dea concursul spre a reprezenta o poziție-titulatură superioară, care aduce în favoarea lui o serie de drepturi, punându-i totodată în sarcină și un număr de obligații, aceea de judecător european. Putem deduce astfel faptul că sistemul judisdicțional unional este de facto unul ambivalent, deoarece în mod formal se bazează pe puterea cu care a fost înzestrată prin tratatele de instituire și prin nivelul supraordonat - Tribunalul Funcției Publice, Tribunalul de Primă Instanță și Curtea de Justiție - cea din urmă instanță și instanțele naționale. Dacă urmărim și impactul pe care l-a avut asupra evoluției dreptului unional, acesta a ajuns la rigoarea și eficiența actuală, fapt fără precedent în istoria dreptului internațional public, și datorită impunerii pe cale pretoriană a principiului preeminenței dreptului european și a principiului efectului direct al normelor comunitare, principiu care nu poate exista în mod independent de cel dintâi, supremația dreptului unional fiind un corolar al acestuia, cele două dezvoltându-se practic în simbioză. În consecință, li se impune instanțelor naționale să aplice cu prioritate în procesele derulate în față lor normele juridice direct valabile ale ordinii juridice unionale cu rang comunitar. Astfel, instanțele naționale devin instanțe comunitare în sens funcțional, dar între cele două instanțe există relații de coordonare, nu de subordonare, deoarece cele două își conjugă forțele pentru a atinge un obiectiv comun mai important decât disputarea întinderii "sferelor de influență" (...)"
7. Într-o ţară normală la cap, inclusiv din punct de vedere juridic, tânăra domnişoară care a scris aceste rânduri ar trebui să fie judecător. Iar cei care furnizează "argumente" de "profunzimea" celor din decizia Curţii de Apel Cluj ar trebui să pună robele în cui, să coboare din jilţurile moi la care au nemeritat acces şi să ocupe, până la maturizarea juridică, scaunele din biblioteca unei Facultăţi de Drept. După cum observăm zilnic însă, noi nu trăim într-o ţară normală la cap.
Asist. univ. drd. Cosmin Flavius COSTAȘ
Facultatea de Drept, UBB Cluj-Napoca
Partener - COSTAŞ, NEGRU & ASOCIAȚII