Acesta poate ar fi titlul noii legi privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă ce va intra în vigoare în aceste zile.

Desigur, nimeni nu contestă numărul sufocant de cauze pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, raportat la numărul mic de judecători, mai ales la secţia penală - ştiu mai bine situaţia fiind judecător în materie penală - şi era firesc pentru o justiţie de calitate la vârf să intervină descongestionarea instanţei supreme de această încărcătură atât de mare de dosare ce a creat o presiune imensă asupra judecătorilor instanţei supreme, cu efecte şi asupra calităţii actului de justiţie.

Însă, acum, munca istovitoare, dar mai ales atât de responsabilă, în soluţionarea atâtor şi atâtor dosare va reveni judecătorilor curţilor de apel.

Suntem însă noi suficient pregătiţi ca infrastructură, dar mai ales ca număr de personal? Nu, nu suntem!

Întotdeauna am spus-o şi o repet de fiecare dată cu obstinaţie: până la urmă într-un birou pot sta şi peste 10 judecători - cum este situaţia la curtea noastră - poate cu dosarul pe jos sau pe genunchi, dar cel mai important lucru este însă încărcătura efectivă a muncii pe judecător, pe „cap"de magistrat care să-i dea şi răgazul nu de a soluţiona, ci de „a judeca".

De aceea, prioritatea priorităţilor este mărirea numărului de judecători de la curţile de apel şi concentrarea resurselor bugetare în special cu această destinaţie.

Am auzit remarca oficială, că totuşi comparativ cu alte ţări, chiar dezvoltate, schema noastră de personal corespunde ca număr de magistraţi.

Mă întreb: au oare aceste ţări această dinamică a conflictelor escaladată, generată de recuperarea proprietăţii şi libertăţii strivite de un stat totalitar desfiinţat, au oare atâtea şi atâtea legi date de pe o zi pe alta în care previzibilitatea şi predictibilitatea actului de justiţie cerute de legile europene sunt mai mult un slogan?

Aşadar, raportat la această permanentă şi ascendentă stare conflictuală, la instabilitatea parcă din ce în ce mai mare a legilor în schimbare ce trebuie adaptate la cerinţele europene, nu avem cum să facem o comparaţie, ca număr de magistraţi, cu aceste ţări cu tradiţie, cu o altă cultură a actului de justiţie.

Acolo, legea nu e făcută pentru a fi încălcată, aşa cum sună o vorbă românească, ci pentru a fi respectată.

Iată poate resortul intim al acestui mental colectiv românesc generator al atâtor şi atâtor conflicte la care magistratul român cu greu le poate face faţă.

Iată ceea ce face „diferenţa".

Mai exact: la noi multe conflicte, puţini magistraţi.

Am înţeles însă că din cauza lipsei de fonduri s-a găsit pe moment o soluţie salvatoare!

Se vor lua posturile de la o curte cu o schemă de personal mai mare, dar cu un volum de cauze mai mic şi se vor transfera la o curte cu o schemă de personal mai mică şi cu un volum de cauze mai mare.

Aşa lucrăm noi mereu contratimp, cu jumătăţi de măsură, cu provizorat care rămâne definitiv.

Ce vom rezolva?

Puţin, foarte puţin, dar şi cu efecte negative.

Astfel, nu ştiu dacă la instanţa la care se transferă posturile va fi un reviriment în micşorarea numărului de dosare ce-i va reveni unui magistrat corelat cu o mare eficienţă şi calitate a actului de justiţie, dar ştiu sigur un singur lucru, că luarea unor asemenea posturi va afecta negativ judecătorii de la acea instanţă cu o încărcătură pe rol mai mică, care poate mai aveau răgazul necesar de a studia, mai profund, doctrină şi jurisprudenţa în materie, atât de necesară pentru justa soluţionare a cauzei.

Se va ajunge la o justiţie de „cantitate" şi nu de „calitate".

Or, această calitate a actului de justiţie este cu atât mai mult necesară cu cât judecătorul de curte în materie penală va avea povara responsabilităţii unei soluţii definitive cu privire la cuantumul pedepsei.

În acest sens, noua Lege privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă este clară.

Astfel, cap. 1 art. 1 pct. 15 prevede că alin. 1 al art. 385 indice 9 pct. 14 s-a modificat având următorul conţinut „s-au aplicat pedepse în alte limite prevăzute de lege", conţinutul anterior fiind "când s-au aplicat pedepse greşit individualizate în raport de prevederile art. 72 din Codul penal sau în alte limite decât cele prevăzute de lege".

Rezultă, astfel, că la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu se mai poate casa o hotărâre pe greşita individualizare a pedepsei pronunţată de curte în apel întrucât cazul de casare vizat de pct. 14 al art. 385 indice 9 alin. 1 Cod procedură penală vizează numai situaţia când s-au aplicat pedepse în alte limite prevăzute de lege şi nu şi pedepse greşit individualizate aşa cum s-a arătat mai sus.

Aş vrea să fac o remarcă.

Această modificare a cazurilor în care se poate face recurs, aşa cum sunt prevăzute în art. 385 indice 9 alin. 1 Cod procedură penală vizează numai hotărârile susceptibile şi de apel, nu şi hotărârile susceptibile numai de recurs, când sunt incidente prevederile art. 385 indice 6 Cod procedură penală modificat prin Legea nr. 202/2010 prin introducerea alin. 31 - articol care nu a fost schimbat - în care se arată obligaţia judecătorului de recurs de a examina hotărârea nu numai în limitele de casare prevăzute în art. 385 indice 9 alin. 1, dar şi cu referire la alte aspecte, pe care chiar instanţa din oficiu le poate invoca, aspecte vizând legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate.

Ca atare, judecătorul curţii de apel în recursul declarat împotriva sentinţelor pronunţate de judecătorii, recurs vizat de dispoziţiilor art. 385 indice 6 Cod procedură penală, poate modifica cuantumul pedepsei, dar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie potrivit prevederilor art. 385 indice 9 alin. 1 pct. 14, aşa cum s-a modificat, nu mai poate stabili un alt cuantum al pedepsei diferit de cel hotărât de judecătorul de la curtea de apel în recursurile declarate împotriva deciziilor pronunţate de curţile de apel în apel.

Aşadar, rezumând: instanţa de recurs identificată cu curtea de apel este instanţa ce stabileşte în mod definitiv cuantumul pedepsei la mai toate infracţiunile judecate de judecătorii vizând un grad de pericol social mai puţin ridicat - cu excepţia acelor cauze care se judecă la plângerea prealabilă, care sunt extrem de puţine - dar şi în cauzele cu un deosebit pericol social, extrem de ridicat, cum ar fi, de pildă, omorul, precum şi toate celelalte infracţiuni, aşa cum sunt prevăzute în dispoziţiile art. 27 Cod procedură penală.

Practic, judecătorul de curte de apel dă verdictul definitiv cu privire la cuantumul pedepsei în aproape toate cauzele penale.

De aceea, responsabilitatea lui astăzi este imensă.

Ştiu că până acum această responsabilitate revenea Înaltei Curţi.

Mai ştiu, că indiferent de criticile primite şi de Înalta Curte, totuşi la vârf, se găseau şi se găsesc mulţi magistraţi cu experienţă care, în ciuda greutăţilor, fixau în mod echilibrat şi judicios cuantumul unei pedepse.

Curţile de apel n-au o astfel de „experienţă" şi nici nu ştiu dacă au un suficient echilibru. „Rodajul" însă poate fi făcut, dar nu cu judecători puţini „striviţi" de dosare atât de multe, descărcate de la Înalta Curte.

Pentru că nici soluţia sub presiunea dosarelor nu poate fi cea bună!

Şi este suficient, o singură soluţie greşită cu privire la individualizare pedepsei.

Ai frânt destinul unui om, viaţa lui, familia lui!

Cât am de executat, este prima întrebare ce şi-o pune un inculpat.
Răspunsul unui judecător e foarte, foarte greu, de dat!

Dumitru-Virgil DIACONU
Articol preluat Juridice.ro