Consilier Florin RADU
Baroul Hunedoara 

1. Cerere de reexaminare a modului de stabilire a taxei judiciare de timbru. Contestarea cheltuielilor de judecată dispuse de instanţa de fond. Cerere patrimonială, supusă taxei judiciare de timbru în apel.

Este adevărat ceea ce susţine apelanta, în sensul că cererea privind obligarea părţii care a căzut în pretenţii la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către partea care a câştigat procesul, are natura unei cereri accesorii, care nu trebuie timbrată, însă acest caracter există faţă de cel care a formulat cererea de chemare în judecată care are ca accesoriu şi cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecată. 

Acest caracter accesoriu nu există şi faţă de partea care a fost obligată la plata acestor cheltuieli de judecată şi care, pe calea apelului, contestă această obligaţie.

Prin urmare, faţă de intimatul care a pierdut procesul şi care a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată, pe care le contestă pe calea apelului, cererea are caracterul unei cereri patrimoniale, care este supusă timbrajului la valoare.

Cum valoarea contestată prin apel este de 750 lei, se observă că taxa judiciară de timbru ar fi de 57,50 lei la fond, iar conform art. 11 al. 1 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, în apel această taxă se reduce la jumătate, cuantumul taxei judiciare de timbru pe care apelanta are obligaţia de a o achita fiind de 28,75 lei.

În consecinţă, s-a admis în parte cererea de reexaminare a taxei judiciare de timbru şi se va stabili obligaţia apelantei de a achita taxă judiciară de timbru în cuantum de 28,75 lei.

Tribunalul Hunedoara, s. I civ., încheierea din data de 05 iunie 2014

Deliberând în camera de consiliu cu privire la cererea de reexaminare a modului de stabilire a taxeijudiciare de timbru, formulată de apelanta-intimată, instanţa constată următoarele: 

Apelanta a formulat cerere de reexaminare, motivat de faptul că apelul său vizează soluţionarea unui capăt accesoriu al cererii, fiind aplicabil art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, capăt de cerere vizând cheltuielile de judecată, iar instanţa de apel a stabilit taxa judiciară de timbru de 79 lei, în baza art. 11 al. 1 teza a II-a din Legea nr. 146/1997. 

S-a mai arătat că şi în ipoteza în care suma contestată ar fi vizat pretenţii, taxa este calculată incorect, aceasta trebuind a avea cuantumul de 71 lei şi nu de 79 lei cum s-a stabilit. 

Totodată se menţionează că cererea sa nu este evaluabilă în bani, fiind vorba despre cuantumul cheltuielilor de judecată. 

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 30 al. 4 C. pr. civ. şi art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997.

Analizând motivele cererii de reexaminare, se observă faptul că Judecătoria Deva, prin sentinţa apelată, nr. 518/2014, a admis în parte contestaţia la executare formulată de către contestatoare şi a dispus obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată către contestatoare, în cuantum de 750 lei. 

Este adevărat ceea ce susţine apelanta, în sensul că cererea privind obligarea părţii care a căzut în pretenţii la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către partea care a câştigat procesul, are natura unei cereri accesorii, care nu trebuie timbrată, însă acest caracter există faţă de cel care a formulat cererea de chemare în judecată care are ca accesoriu şi cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecată. 

Acest caracter accesoriu nu există şi faţă de partea care a fost obligată la plata acestor cheltuieli de judecată şi care, pe calea apelului contestă această obligaţie. 

Prin urmare, faţă de intimatul care a pierdut procesul şi care a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată, pe care le contestă pe calea apelului, cererea are caracterul unei cereri patrimoniale, care este supusă timbrajului la valoare. 

Cum valoarea contestată prin apel este de 750 lei, se observă că taxa judiciară de timbru ar fi de 57,50 lei la fond, iar conform art. 11 al. 1 din Legea nr. 146/1997, în apel această taxă se reduce la jumătate, cuantumul taxei judiciare de timbru pe care apelanta are obligaţia de a o achita fiind de 28,75 lei. 

În consecinţă, se va admite în parte cererea de reexaminare a taxei judiciare de timbru şi se va stabili obligaţia apelantei de a achita taxă judiciară de timbru în cuantum de 28,75 lei. 

Notă: Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, a fost abrogată în temeiul art. 58 lit. a din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 392 din 29 iunie 2013, cu modificări şi completări ulterioare. 

2. Contestaţie la executare. Tardivitate. Mod de calcul al termenului prevăzut de art. 714 al. 1 C. pr. civ.

Contrar celor susţinute de apelanta - contestatoare, în mod legal şi temeinic prima instanţă a respins contestaţia la executare formulată de aceasta, ca tardivă. 

Din dovada de înmânare aflată la dosarul de fond, rezultă că actele de executare, respectiv înştiinţarea de plată, somaţia, încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare, titlul executoriu şi încheierea de încuviinţare a executării silite, au fost comunicate la domiciliul contestatoarei, la data de 04.07.2013. 

Potrivit art. 714 al. 1 pct. 3 C. pr. civ., termenul de introducere a contestaţiei la executare propriu-zisă, de 15 zile, a început să curgă la data la care debitoarea a primit încheierea de încuviinţare a executării sau somaţia ori de la data când a luat cunoştinţă de primul act de executare, în cazurile în care nu a primit actele arătate mai sus.  

Or, raportat la data de 04.07.2013, data comunicării actelor de executare, termenul s-a împlinit la 22.07.2013.  

În mod judicios instanţa de fond a verificat împlinirea termenului şi în raport cu data de 13.08.2013, data pretinsă de contestatoare ca fiind aceea la care a aflat despre executare, prin comunicarea încheierii de carte funciară, de notare a somaţiei de plată asupra imobilului proprietatea ei.

Şi în acest caz, termenul de 15 zile s-a împlinit la data de 29.08.2013, care a fost o zi lucrătoare (joi), termen calculat pe zile libere, conform art. 181 C. pr. civ. 

Ca urmare, în ambele situaţii, prezenta contestaţie depusă la oficiul poştal la data de 30.08.2013, a fost formulată după expirarea termenului legal de 15 zile.

Tribunalul Hunedoara, s. I. civ., dec. nr. 249/A/12 mai 2014

Prin sentinţa civilă nr. 4747/2013, pronunţată de Judecătoria Deva, s-a admis excepţia tardivităţii formulării contestaţiei la executare. 

S-a respins contestaţia la executare formulată de contestatoare, în contradictoriu cu intimata, ca fiind tardivă. Fără cheltuieli de judecată. 

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele: 

Referitor la împrejurările de fapt, se constată că între părţi a fost încheiat contractul de împrumut autentic, având ca obiect o sumă de bani, ce urma să fie restituită de debitorul contestator în rate lunare, începând cu data de 1 octombrie 2010. 

Pentru neachitarea ratelor la termenele scadente, creditorul a formulat la data de 9  mai 2013 cerere de executare silită în baza titlului executoriu contract de împrumut. 

Executarea silită a fost încuviinţată prin încheierea civilă nr. 1804/CC/19 iunie 2013, pronunţată de Judecătoria Deva. 

În dosarul execuţional, a fost emisă în data de 25 iunie 2013, o încheiere de stabilire a cheltuielilor de executare silită, în data de 1 iulie 2013 somaţie mobiliară, reprezentând împrumut nerestituit conform titlului executoriu, onorariu executare silită şi cheltuieli de executare, totodată înştiinţare privind declanşarea urmăririi silite, acte comunicate debitorului la adresa de domiciliu indicată şi în prezenta acţiune, la data de 4 iulie 2013. 

Totodată, s-a solicitat încuviinţarea executării silite asupra imobilului proprietatea debitorului din localitatea U., cerere admisă prin încheierea civilă nr. 3152 din 10 iulie 2013, pronunţată de Judecătoria Petroşani. 

Totodată, la data de 29 iulie 2013, a fost emisă debitorului somaţie imobiliară pentru plata creanţei, comunicată la adresa de domiciliu în data de 1 august 2013. S-a încheiat proces-verbal de situaţie privind imobilul executat silit, comunicat la data de 10 octombrie 2013.

La data de 30 august 2013, debitorul a formulat cerere de reexaminare împotriva încheierii de înscriere în cartea funciară a somaţiei imobiliare, totodată contestaţie la executare, prin care a solicitat anularea tuturor formelor de executare silită demarate în dosarul execuţional, invocând pe fondul cauzei plata debitului rezultat din contractul de împrumut, ca mod de stingere a obligaţiei executate silit.

În ceea ce priveşte termenul de formulare a contestaţiei, potrivit art. 714 al. 1 C. pr. civ., dacă prin lege nu se prevede altfel, contestaţia privitoare la executarea silită propriu-zisă se poate face în termen de 15 zile de la data când:

1. contestatorul a luat cunoştinţă de actul de executare pe care îl contestă;

2. cel interesat a primit comunicarea ori, după caz, înştiinţarea privind înfiinţarea popririi. Dacă poprirea este înfiinţată asupra unor venituri periodice, termenul de contestaţie pentru debitor începe cel mai târziu la data efectuării primei reţineri din aceste venituri de către terţul poprit;

3. debitorul care contestă executarea însăşi a primit încheierea de încuviinţare a executării sau somaţia ori de la data când a luat cunoştinţă de primul act de executare, în cazurile în care nu a primit încheierea de încuviinţare a executării şi nici somaţia sau executarea se face fără somaţie. 

Aceasta înseamnă că debitorul are la dispoziţie două mijloace procedurale: unul prin care poate contesta legalitatea întregii executări ca atare, în cadrul acestuia putându-se invoca impedimente la însăşi începerea executării silite (de exemplu, inexistenţa unui titlu executoriu sau intervenirea unei cauze ulterioare de stingere sau amânare a executării obligaţiei) – 15 zile de la primirea somaţiei şi unul prin care se poate contesta un act de executare anume, pentru motive ce ţin exclusiv de legalitatea acestuia. 

În cel de-al doilea caz, contestatorul nu mai poate invoca motive în legătură cu executarea silită însăşi, pentru că legea prevede în acest scop o cale de atac separată, ce trebuie formulată cu respectarea unui anumit termen. A admite o altă concluzie ar însemna a accepta pe de o parte posibilitatea pronunţării unor hotărâri judecătoreşti contradictorii, iar pe de altă parte posibilitatea eludării termenului stabilit, cu scopul de a menţine o stare de incertitudine părţilor cu privire la raportul de drept în discuţie un timp prea îndelungat.  

Somaţia de plată a debitului, adresa de înştiinţare a debitorului şi copia încheierii de încuviinţare a executării silite au fost comunicate contestatorului la adresa de domiciliu indicată şi prin prezenta acţiune, potrivit prevederilor art. 666 şi 667 C. pr. civ., la data de 4 iulie 2013, dată de la care a început să curgă termenul de formulare a contestaţiei la executare. 

S-a reţinut referitor la dovada de înmânare a actelor de procedură că în speţă comunicarea actelor menţionate s-a făcut cu respectarea disp. art. 163 al. 6 C. pr. civ.: „Dacă destinatarul nu este găsit la domiciliu ori reşedinţă sau, după caz, sediu, agentul îi va înmâna citaţia unei persoane majore din familie sau, în lipsă, oricărei alte persoane majore care locuieşte cu destinatarul ori care, în mod obişnuit, îi primeşte corespondenţa.” 

În cuprinsul somaţiei emise în dosar execuţional au fost inserate şi aduse la cunoştinţa contestatorului valoarea creanţei executate silit, titlul executoriu ce a stat la baza demarării procedurii şi termenul de plată de o zi de la primirea somaţiei. 

Astfel, stingerea prin plata efectuată anterior a creanţei executate putea fi invocată de debitor în termen de 15 zile de la recepţionarea acestei prime somaţii, termenul fiind depăşit în cauză raportat la data de 30 august 2013 a depunerii plicului la serviciile poştale, ultima zi de introducere a prezentei cereri fiind 22 iulie 2013. 

Potrivit disp. art. 185 al. 1 C. pr. civ., „Când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate”. 

Iar potrivit dispoziţiilor art. 186 C. pr. civ., „(1) Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedeşte că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate. 

(2) În acest scop, partea va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen. În cazul exercitării căilor de atac, această durată este aceeaşi cu cea prevăzută pentru exercitarea căii de atac. 

(3) Cererea de repunere în termen va fi rezolvată de instanţa competentă să soluţioneze cererea privitoare la dreptul neexercitat în termen.” 

S-a reţinut că nu s-a invocat şi dovedit că debitorul ar fi fost împiedicat de o împrejurare mai presus de voinţa sa în exercitarea prezentei cereri, mai mult, deşi excepţia de tardivitate a contestaţiei la executare a fost invocată procedural prin întâmpinarea formulată, contestatorul nu a formulat o cerere de repunere în termen. 

Chiar luând în considerare data de 13 august 2013, indicată prin acţiune ca fiind data la care a luat la cunoştinţă de executarea silită demarată, termenul de introducere a contestaţiei la executare este depăşit în cauză, ultima zi de depunere a acţiunii fiind procedural 29 august 2013. Critica referitoare la comunicarea actelor la o altă adresă nu poate fi primită, din cuprinsul dovezilor de înmânare rezultând că agentul procedural s-a deplasat la domiciliul din localitatea U. 

Instanţa a constatat că termenul de 15 zile pentru introducerea acţiunii a expirat la data de 22 iulie 2013 şi eventual, cel mai târziu la data de 29 august 2013, aceasta fiind ultima zi în care contestatorul putea formula contestaţie la executare propriu zisă prin care să invoce stingerea obligaţiei de plată anterior demarării procedurii. 

Totodată, nu a dovedit în cauză existenţa unor împrejurări mai presus de voinţa sa, de natură a justifica repunerea în termen, nici nu a solicitat repunerea în termenul de formulare a contestaţiei.

Faţă de considerentele de mai sus, în baza art. 714 C. pr. civ., instanţa a admis excepţia invocată, cu consecinţa respingerii prezentei contestaţii la executare ca fiind tardiv formulată. 

În ce priveşte solicitarea de anulare a titlului executoriu, s-a reţinut din cuprinsul cererii înregistrate la instanţă că nu au fost invocate motive de anulare sau de constatare a nulităţii absolute a contractului de împrumut, solicitarea formulată de contestator sub acest aspect fiind pur formală.

Nu a fost primită nici critica referitoare la încuviinţarea executării silite doar asupra bunurilor imobile din circumscripţia Judecătoriei Deva, în condiţiile în care în dosarul execuţional a fost emisă încheierea prevăzută de dispoziţiilor art. 665 C. pr. civ. de către instanţa competentă raportat la sediul Biroului Executorului Judecătoresc şi, ulterior, încheierea prevăzută de  art. 818 şi urm. C. pr. civ., de către instanţa competentă – Judecătoria Petroşani, raportat la locul situării imobilului – localitatea U.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel contestatoarea, solicitând schimbarea în tot a sentinţei, în sensul admiterii contestaţiei la executare.

În motivare, s-a arătat că a aflat de existenţa dosarului execuţional şi a titlului executoriu la data de 13.08.2013, când i s-a comunicat încheierea de carte funciară prin care s-a notat somaţia de plată asupra imobilului. 

Se susţine că dovada de primire a înscrisurilor a fost semnată de concubinul contestatoarei, care este fratele creditoarei şi cu care, din data de 04.07.2013, nu mai întreţinea relaţii.  

Că, în mod greşit instanţa de fond a reţinut ca dată de comunicare a încheierii de carte funciară data de 09.08.2013, întrucât, conform plicului depus, încheierea i-a fost comunicată la data de 13.08.2013. 

Că instanţa de fond a greşit modul de calcul al termenului, respingând ca tardivă contestaţia, fără a observa că data de 29.08.2013 a fost într-o zi nelucrătoare, fiind duminică, motiv pentru care termenul s-a prelungit la 30.08.2013, data la care a fost introdusă contestaţia la executare. 

A mai susţinut că toate actele i-au fost comunicate de executorul judecătoresc la altă adresă, deşi se ştia că este plecată în străinătate, iar lege nu prevede nicio sancţiune pentru formularea contestaţiei cu depăşirea termenului de 15 zile.  

În drept, s-au invocat prevederile art. 466-480 C. pr. civ. Apelul a fost timbrat cu 50 lei taxă judiciară de timbru. 

Prin întâmpinare, intimata a solicitat respingerea apelului, cu cheltuieli de judecată.

În susţinerea poziţiei sale, a arătat că toate actele de executare i-au fost comunicate contestatoarei la adresa de domiciliu indicată atât în contestaţia la executare, cât şi în apel, la data de 04.07.2013, astfel încât în mod corect instanţa a respins ca tardivă contestaţia. 

Că, raportat la prevederile art. 714 şi 185 C. pr. civ., sancţiunea nerespectării termenului este decăderea din dreptul de a mai exercita contestaţia la executare. 

Examinând sentinţa atacată, prin prisma motivelor de apel invocate, Tribunalul reţine următoarele: 

Contrar celor susţinute de apelanta-contestatoare, în mod legal şi temeinic prima instanţă a respins contestaţia la executare formulată de aceasta, ca tardivă. 

Din dovada de înmânare aflată la dosarul de fond, rezultă că actele de executare, respectiv înştiinţarea de plată, somaţia, încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare, titlul executoriu şi încheierea de încuviinţare a executării silite, au fost comunicate la domiciliul contestatoarei din localitatea U., la data de 04.07.2013, fiind primite de numitul N.F. 

Potrivit art. 714 al. 1 pct. 3 C. pr. civ., termenul de introducere a contestaţiei la executare propriu-zisă, de 15 zile, a început să curgă la data la care debitoarea a primit încheierea de încuviinţare a executării sau somaţia ori de la data când a luat cunoştinţă de primul act de executare, în cazurile în care nu a primit actele arătate mai sus.  

Or, raportat la data de 04.07.2013, data comunicării actelor de executare, termenul s-a împlinit la 22.07.2013.  

În mod judicios instanţa de fond a verificat împlinirea termenului şi în raport cu data de 13.08.2013, data pretinsă de contestatoare ca fiind aceea la care a aflat despre executare, prin comunicarea încheierii de carte funciară, de notare a somaţiei de plată asupra imobilului proprietatea ei. 

Şi în acest caz, termenul de 15 zile s-a împlinit la data de 29.08.2013, care a fost o zi lucrătoare (joi), termen calculat pe zile libere, conform art. 181 C. pr. civ. 

Ca urmare, în ambele situaţii, prezenta contestaţie depusă la oficiul poştal la data de 30.08.2013, a fost formulată după expirarea termenului legal de 15 zile. 

Instanţa a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 185 al. 1 C. pr. civ., care prevede expres sancţiunea decăderii din exercitarea dreptului, atunci când termenul este depăşit.

În consecinţă, apreciind că sentinţa atacată este temeinică şi legală, în baza art. 480 al. 1 C. pr. civ., se va respinge ca nefondat apelul de faţă. 

Nu se vor acorda cheltuielile de judecată solicitate de apelantă, întrucât se află în culpă procesuală.

Notă: În urma republicării Codului de procedură civilă, în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015, art. 665, 666, 667, 714 şi 818 au devenit art. 666, 667, 668, 715 şi 819. 

3. Contestaţie la executare. Data la care se declanşează executarea silită. Conflict de legi procesuale in timp. Legalitatea onorariului executorului judecătoresc 

În mod corect şi legal instanţa de fond a apreciat legea aplicabilă litigiului, aceasta fiind legea stabilită prin dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. 3 al. 1 şi 2 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, „(1) Dispoziţiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare. (2) Procesele începute prin cereri depuse, în condiţiile legii, la poştă, unităţi militare sau locuri de deţinere înainte de data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă rămân supuse legii vechi, chiar dacă sunt înregistrate la instanţă după această dată”.

Având în vedere că executarea silită a început la data de 14 februarie 2013, aceasta fiind data depunerii cererii de către creditor, anterior intrării în vigoare a noului Cod de Procedură Civilă, prezentei cauze îi sunt aplicabile dispoziţiile Codului de procedură civilă din 1865. 

De altfel, în acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 622 al. 2 C. pr. civ., potrivit cu care executarea silită începe odată cu sesizarea organului de executare. Per a contrario, executarea silită începută la data de 14 februarie 2013 odată cu sesizarea organului de executare, este guvernată de dispoziţiile legale în vigoare la acea dată, deci Codul de procedură civilă din 1865. 

Potrivit prevederilor art. 39 al. 1 lit. b din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti si de asemenea, conform Ordinului nr. 2550/2006 privind aprobarea onorariilor minimale şi maximale pentru serviciile prestate de executorii judecătoreşti, pentru creanţele în valoare de peste 50.000 lei, dar până la 80.000 lei inclusiv, onorariul maxim este de 5.000 lei plus un procent de până la 3% din suma care depăşeşte 50.000 lei din valoarea creanţei ce face obiectul executării silite. 

În consecinţă, raportat la valoarea creanţei executate silit, de 55.958,6 lei, se constată prin calculul matematic efectuat, că onorariul executorului judecătoresc a fost stabilit cu respectarea dispoziţiilor legale şi nu se impune diminuarea acestuia.  

Tribunalul Hunedoara, s. I civ., dec. nr. 407/R/23 iunie 2014

Prin sentinţa civilă nr. 1497/29.04.2014, pronunţată de Judecătoria Deva, s-au respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a B.E.J., a inadmisibilităţii şi a tardivităţii contestaţiei la executare. S-a respins contestaţia la executare formulată de contestator. 

A fost obligată contestatoarea la plata, către intimatul B.E.J. a sumei de 400 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocat. 

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele: 

Prin precizarea de acţiune depusă pentru termenul de judecată din 25.02.2014, contestatorul a solicitat diminuarea onorariului executorului judecătoresc de la suma de 7.038,36 lei, la suma de 700 lei. În motivare a arătat că, la data de 24.02.2014, executorul judecătoresc i-a comunicat că, din suma iniţială reprezentând cheltuieli de executare, s-a reţinut suma de 700 lei, prin poprire, pe care contestatorul a apreciat-o ca fiind suficientă raportat la activitatea redusă desfăşurată de executorul judecătoresc. În drept, a invocat art. 204 şi art. 669 C. pr. civ. şi a ataşat adresa emisă la data de 24.02.2014 de către executorul judecătoresc. 

Prin contractul de credit, debitoarea a contractat un credit în sumă de 78.000 lei de la intimata, pe o perioadă de 12 luni, cu scadenţa la data de 27.08.2010. Contestatorul a garantat acest credit prin avalizarea unui bilet la ordin, emis de societatea împrumutată la data de 20.08.2009. 

Debitoarea nu a rambursat creditul la scadenţă, iar asupra sa a fost deschisă procedura insolvenţei. 

La data de 14.02.2013, creditoarea intimată a solicitat executarea silită a debitorului contestator, pentru satisfacerea creanţei rezultate din acest credit şi care, la acea dată era în sumă de 56.635,52 lei, compusă din credit de 50.000 lei, dobânzi de 6.511,52 lei şi comisioane de 124 lei.

Cererea a fost înregistrată la B.E.J., iar Judecătoria Deva a încuviinţat executarea silită, prin Încheierea civilă nr. 780/CC/2013, pronunţată la data de 15.03.2013. 

Ca şi chestiune prealabilă, având în vedere data înregistrării cererii de executare de către executorul judecătoresc şi raportat la dispoziţiile art. 3 al. 1 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, instanţa a reţinut că, în prezenta cauză, sunt aplicabile dispoziţiile Codului de procedură civilă din 1865 şi nu cele ale Codului de procedură civilă din 2010, intrat în vigoare la data de 15.02.2013. 

Privitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a executorului judecătoresc, invocată de intimatul B.E.J., instanţa a reţinut că, într-adevăr, prin Decizia nr. 162 din 22.04.2003, Curtea Constituţională, având de soluţionat excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 399 C. pr. civ. din 1865, a stabilit că „în cadrul executării silite, ca şi în cazul contestaţiei la executare, organul de executare nu are interese proprii şi, în consecinţă, nu are calitatea de parte în proces şi nu este necesar să fie citat ca atare”.

Cu toate acestea, prin aceeaşi decizie, Curtea a stabilit că „problema unei asemenea calităţi a organului de executare s-ar putea pune numai în ipoteza din art. 399 al. 1 ultima teză din Codul de procedură civilă, atunci când se face contestaţie la executare pentru motivul că organul de executare refuză să îndeplinească un act de executare în condiţiile prevăzute de lege”. 

Aşadar, s-a constatat că executorul judecătoresc poate dobândi calitate procesuală atunci când refuză să înceapă executarea silită ori să îndeplinească un act de executare, cum este şi cazul prezentei cauze, în care se contestă refuzul B.E.J. de a emite o încheiere de încetare a executării silite, motiv pentru care şi această excepţie a fost respinsă. 

Pe fondul contestaţiei, faţă de cererea contestatorului de a diminua cuantumul onorariului executorului judecătoresc, instanţa a reţinut că cheltuielile de executare au fost stabilite prin proces-verbal, la suma totală de 7.038,36 lei, compusă din taxă de timbru de 15 lei, cheltuieli de executare de 5.664 lei, din care onorariu executor în cuantum de 5.178 lei şi TVA de 1.359,36 lei. 

Privitor la cuantumul onorariului, s-a reţinut că sumele plătite cu titlu de onorariu pentru executorul judecătoresc reprezintă cheltuieli ocazionate de efectuarea executării silite şi faţă de dispoziţiile art. 39 al. 1 din Legea nr. 188/2000, cu modificările şi completările ulterioare, în cazul obligaţiilor având ca obiect plata unei sume de bani, onorariul executorului nu poate depăşi un anumit plafon determinat potrivit acestui act normativ, raportat la cuantumul obligaţiei de plată a cărei executare se urmăreşte.

Potrivit textului legal menţionat, pentru creanţele în valoare de peste 50.000 lei, dar până la 80.000 lei inclusiv, onorariul maxim este de 5.000 lei plus un procent de până la 3% din suma care depăşeşte 50.000 lei din valoarea creanţei ce face obiectul executării silite. 

În prezenta cauză, instanţa a constatat că onorariul de 5.178 lei stabilit de intimatul B.E.J., s-a raportat la cuantumul creanţei pentru care s-a început urmărirea silită (56.635,52 lei) şi a fost determinat prin aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 39 al. 1 lit. b) din Legea nr. 188/2000, fără a depăşi limita maximă legală. 

S-a reţinut că instanţa nu poate interveni pentru a mări sau micşora cuantumul cheltuielilor de executare reprezentate de onorariul de executor, având în vedere că legea a reglementat plafoanele minime şi maxime între care trebuie să fie acesta stabilit, oferind astfel protecţie debitorului. Onorariile executorului judecătoresc, calculate în limitele impuse de art. 39 din Legea nr. 188/2000, cum este cazul în speţă, nu pot fi disproporţionat de mari faţă de munca depusă de executor, astfel cum a susţinut contestatorul, întrucât textul de lege menţionat înlătură orice disproporţie vădită.

Pe de altă parte, instanţa a apreciat că cel aflat în culpă pentru efectuarea executării silite este contestatorul, care ar fi putut evita suportarea tuturor acestor cheltuieli dacă şi-ar fi executat în termenul şi în cuantumul convenit obligaţiile asumate prin contractul de credit încheiat cu intimata şi prin avalizarea biletului la ordin emis de societatea împrumutată. 

Privitor la cererea de a obliga executorul judecătoresc să emită o încheiere de încetare a executării silite efectuată în dosarul execuţional, instanţa a reţinut că, potrivit art. 371 lit. a) C. pr. civ. din 1865, executarea silită încetează dacă s-a realizat integral obligaţia prevăzută în titlul executoriu, s-au achitat cheltuielile de executare, precum şi alte sume datorate potrivit legii, situaţie în care executorul va preda debitorului titlul executoriu, menţionând pe acesta stingerea totală a obligaţiilor. 

Este adevărat că, prin adresa depusă pentru termenul de judecată din data de 18.03.2014, a înştiinţat instanţa că şi-a recuperat integral creanţa faţă de debitoare şi contestator, ca urmare a distribuirilor de sume efectuate în procedura insolvenţei faţă de societatea împrumutată, însă, pe de altă parte, la acelaşi termen de judecată, intimatul executor judecătoresc a comunicat că, din suma de 800 lei încasată în cadrul dosarului execuţional, au fost acoperite cheltuielile legate de obţinerea extraselor de carte funciară şi de notarea somaţiilor imobiliare iar pentru cheltuielile de executare a fost reţinută suma de 580 lei, rămânând de achitat suma de 6.443 lei. 

Prin urmare, atâta timp cât nu au fost acoperite integral cheltuielile de executare, instanţa a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 371 5 lit. a) C. pr. civ. din 1865 pentru a putea obliga executorul judecătoresc să emită încheierea de încetare a executării silite. 

În temeiul art. 274 C. pr. civ. din 1865, având în vedere culpa sa procesuală, a fost obligat contestatorul la plata sumei de 400 lei către intimatul B.E.J., cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat. 

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, recalificat de instanţa de control judiciar ca recurs, contestatorul în termen, motivat şi legal timbrat, prin care a solicitat schimbarea hotărârii şi în rejudecare să se dispună diminuarea onorariului executorului judecătoresc, de la suma de 7038,36 lei la suma de 700 lei sau o altă sumă la aprecierea instanţei de judecată şi să se constate încetată executarea silită ca urmare a acoperirii integrale a creanţei în dosarul execuţional.

În fapt în motivarea recursului s-a arătat că sentinţa atacată este netemeinică şi nelegală, fiind criticabilă în primul rând sub aspectul faptului că legea procesuală aplicabilă litigiului este Noul Cod de procedură civilă, raportat la data emiterii încheierii de deschidere a dosarului de executare de către executorul judecătoresc ori la data emiterii de către instanţă a încheierii de încuviinţare a executării silite, ca prime acte de executare silită, cererea de executare silită formulată de creditor nefiind altceva decât un act prealabil şi necesar începerii executării şi nu un act de executare silită propriu zisă.

În al doilea rând, s-a arătat că anterior efectuării actelor de executare silită creanţa a fost realizată prin vânzarea de către lichidatorul judiciar a unui bun aflat în proprietatea societăţii intrate în procedura insolvenţei şi pe care contestatorul a garantat-o cu un bilet la ordin, situaţie în care executorul nu este în drept să încaseze o sumă atât de mare cu titlul de cheltuieli de executare, onorariul stabilit fiind disproporţionat faţă de munca depusă, care prin prisma particularităţilor desfăşurării cauzei, s-a rezumat la emiterea unor acte tipizate. 

În drept, în motivarea căii de atac, au fost invocate disp. art. 466-482, 717, 669 al. 4, 711, 702 C. pr. civ.

Nu au fost formulate cereri în probaţiune. 

Intimaţii nu au depus întâmpinare în termenul acordat de instanţă. 

Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, precum şi sub toate aspectele, raportat la probele administrate se reţin următoarele: 

Contrar celor susţinute de recurent, sentinţa atacată este legală şi temeinică. În prealabil, se reţine că în mod corect şi legal instanţa de fond a apreciat legea aplicabilă litigiului, aceasta fiind legea stabilită prin dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. 3 al. 1 şi 2 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, „(1) Dispoziţiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare. (2) Procesele începute prin cereri depuse, în condiţiile legii, la poştă, unităţi militare sau locuri de deţinere înainte de data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă rămân supuse legii vechi, chiar dacă sunt înregistrate la instanţă
după această dată.”

Având în vedere că executarea silită a început la data de 14 februarie 2013, aceasta fiind data depunerii cererii de către creditor, anterior intrării în vigoare a noului Cod de Procedură Civilă, prezentei cauze îi sunt aplicabile dispoziţiile Codului de procedură civilă din 1865. 

De altfel, în acelaşi sens sunt şi disp. art. 622 al. 2 din C. pr. civ. (2011), potrivit cu care executarea silită începe odată cu sesizarea organului de executare. Per a contrario, executarea silită începută la data de 14 februarie 2013 odată cu sesizarea organului de executare, este guvernată de dispoziţiile legale în vigoare la acea dată, deci Codul de procedură civilă din 1865. 

Prin criticile formulate în recurs, contestatorul a solicitat sub un prim aspect a se dispune în rejudecare diminuarea onorariului executorului judecătoresc, stabilit la suma de 5178 lei prin procesul verbal de stabilire cheltuieli de executare din data de 10.04.2013. 

În ce priveşte diferenţa până la suma de 7038,36 lei indicată de recurent, se constată că aceasta reprezintă taxe de timbru şi alte cheltuieli de executare silită, iar cu referire la cuantumul acestora nu au fost formulate critici în cauză. 

În ce priveşte onorariul executorului judecătoresc, în drept, potrivit dispoziţiilor art. 371 al. 2 din C. pr. civ. (1865) „Cheltuielile ocazionate de efectuarea executării silite sunt în sarcina debitorului urmărit, afara de cazul când creditorul a renunţat la executare sau daca prin lege se prevede altfel. De asemenea, debitorul va fi ţinut să suporte cheltuielile de executare făcute dupăînregistrarea cererii de executare şi până la data realizării obligaţiei stabilite în titlul executoriu prin executare voluntară.”, iar potrivit al. 4 al aceluiaşi articol, „Pentru sumele stabilite potrivit prezentului articol procesul-verbal constituie titlu executoriu”. 

Deoarece debitorul nu a executat de bună voie obligaţia stabilită în sarcina sa, se află în culpă pentru declanşarea procedurii de executare silită, astfel încât este obligat să suporte cheltuielile de executare, prin aplicarea în mod similar a regulii înscrise în art. 274 al. 1 C. pr. civ. pentru prima fază a procesului civil. Debitorul este ţinut astfel, potrivit textului de lege, să suporte şi cheltuielile de executare făcute chiar de la data înregistrării cererii de executare silită, inclusiv în situaţia în care execută obligaţia voluntar, înainte de comunicarea somaţiei, întrucât era în sarcina şi obligaţia acestuia să execute obligaţia de bună voie, înainte de sesizarea organului de executare. 

Doar atunci când creditorul a renunţat la executare cheltuielile vor fi în sarcina sa, culpa declanşării executării aparţinându-i, cu atât mai mult cu cât executarea silită încetează doar în condiţiile art. 428 C. pr. civ., respectiv numai dacă debitorul „… depune valoarea ce i se cere la dispoziţia organului de executare”.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, executarea silită a dispoziţiilor cu caracter civil din titlurile executorii se efectuează de către executorii judecătoreşti. Astfel, organul de executare este organul învestit cu autoritatea de stat pentru a putea impune debitorului urmărit, obligaţia de a executa dispoziţiile din titlul executoriu. 

Prin procesul verbal de stabilire a cheltuielilor de executare, executorul judecătoresc a stabilit onorariul execuţional în sumă de 5178 lei în sarcina debitorului urmărit pentru recuperare debit, sumă la care se adaugă cheltuielile de executare silită. 

Potrivit prevederilor art. 39 al. 1 lit. b) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti şi de asemenea, conform Ordinului nr. 2550/2006 privind aprobarea onorariilor minimale şi maximale pentru serviciile prestate de executorii judecătoreşti, pentru creanţele în valoare de peste 50.000 lei, dar până la 80.000 lei inclusiv, onorariul maxim este de 5.000 lei plus un procent de până la 3% din suma care depăşeşte 50.000 lei din valoarea creanţei ce face obiectul executării silite 

În consecinţă, raportat la valoarea creanţei executate silit, de 55.958,6 lei, se constată prin calculul matematic efectuat, că onorariul executorului judecătoresc a fost stabilit cu respectarea dispoziţiilor legale şi nu se impune diminuarea acestuia. 

Astfel, contrar celor susţinute de recurent, se constată că ulterior înregistrării cererii, executorul a procedat la emiterea de adrese în vederea identificării bunurilor urmăribile ale debitorului, a formulat cerere de încuviinţare a executării silite, a emis somaţii, adrese poprire, a efectuat demersuri la O.C.P.I. pentru identificare bunuri imobile şi înscriere în evidenţele de carte funciară a somaţiei de plată, a încheiat proces verbal de situaţie cu privire la imobilele debitorului, a efectuat proceduri de comunicare acte. 

Critica formulată, în sensul că debitul a fost achitat integral în procedura de lichidare judiciară a societăţii debitoare, nu poate fi luată în considerare, cel puţin sub aspectul cheltuielilor aferente fazei de punere în executare silită a titlului executoriu, cu atât mai mult cu cât executarea silită încetează doar în condiţiile art. 428 C. pr. civ., respectiv numai dacă debitorul „… depune valoarea ce i se cere … la dispoziţia organului de executare”, pe de altă parte recurentul nu poate invoca în favoarea sa realizarea creanţei prin lichidarea judiciară a debitorului principal, invocând împrejurări exterioare dosarului execuţional pornit împotriva sa, iar în dosarul execuţional în discuţie nu s-a invocat şi demonstrat vreo lipsă de diligenţă sau
culpă a executorului în efectuarea procedurii. 

La baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată – inclusiv cheltuieli de executare silită, stă culpa procesuală. Partea din vina căreia s-a purtat procesul ori s-a declanşat executarea, trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea câştigătoare. Din acest punct de vedere este irelevantă buna-credinţă a părţii care a pierdut procesul, după cum este lipsit de importanţă aspectul invocat de recurent şi anume că debitul a fost executat silit în altă procedură demarată. 

Debitorul datorează cheltuielile de executare tocmai pentru că este în culpă procesuală prin neexecutarea de bună voie a creanţei şi a obligat pe creditor să avanseze, anticipat, o anumităsumă de bani, astfel că acesta are dreptul să o recupereze de la debitor. 

De asemenea, potrivit art. 371 5 , „Executarea silită încetează dacă … s-a realizat integral obligaţia prevăzută în titlul executoriu, s-au achitat cheltuielile de executare, precum şi alte sume datorate potrivit legii; în acest caz, executorul va preda debitorului titlul executoriu, menţionând pe acesta stingerea totală a obligaţiilor”.

Nefiind acoperite integral cheltuielile de executare, nu sunt îndeplinite nici condiţiile prevăzute de lege pentru a putea obliga executorul judecătoresc să emită încheierea de încetare a executării silite.

În consecinţă, în baza art. 312 al. 1 C. pr. civ., apreciind că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, recursul de faţă se va respinge ca nefondat. 

Notă nr. 1: În sensul contrar, acela al reducerii onorariului executorului judecătoresc, a se vedea Tribunalul Hunedoara, s. I civ., dec. nr. 39/A/30 ianuarie 2014, infra, nr. 6.

Notă nr. 2: În urma republicării Codului de procedură civilă, în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015, art. 669, 711 şi 702 au devenit art. 670, 712 şi 703. 

4. Contestaţie la executare. Apărări de fond, inadmisibile în această procedură. Acte de executare – condiţii de formă îndeplinite. 

Actele de executare contestate au fost emise pentru recuperarea creanţei în cuantum de 200 lei, reprezentând cheltuieli judiciare datorate statului, la care contestatorul a fost obligat prin sentinţa penală nr. 159/2013, pronunţată de Judecătoria Deva, cât şi prin decizia penală nr. 327/2013 a Curţii de Apel Alba Iulia, prin care s-a respins ca inadmisibil recursul declarat de acesta împotriva sentinţei. 

Referitor la apărările de fond împotriva titlului executoriu reprezentat de cele două hotărâri judecătoreşti definitive, prin care contestatorul pretinde că nu datorează debitul urmărit, în mod legal şi temeinici instanţa de fond , făcând aplicarea prevederilor art. 172 C. pr. civ. şi art. 712 C. pr. civ., a apreciat că nu pot fi primite şi analizate pe calea contestaţiei la executare . 

Mai departe, în mod judicios, prima instanţă a analizat şi aspectele de formă ale titlului executoriu şi ale somaţiei, ca acte de executare emise pentru recuperarea debitului de către intimata Administraţia Finanţelor Publice a Municipiului Deva, constatând întemeiat că acestea îndeplinesc cerinţele legale, astfel cum sunt reglementate de dispoziţiile art. 141, 43 al. 2, 145 din O.U.G. nr. 92/2003 privind Codul de Procedură fiscală. 

În consecinţă, apreciind că sentinţa atacată este temeinică şi legală, în baza art. 480 al. 1 din Codul de procedură civilă, se va respinge ca nefondat apelul de faţă. 

Tribunalul Hunedoara, s. I civ., dec. nr. 56/A/10 februarie 2014 

Prin sentinţa civilă nr. 3683/2013, pronunţată de Judecătoria Deva, s-a respins contestaţia la executare formulată de contestatorul, în contradictoriu cu intimata Direcţia Generală a Finanţelor Publice. 

S-a respins cererea de suspendare a executării silite formulată de contestator. 

Fără cheltuieli de judecată. 

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele: 

Instanţa a reţinut că petentul contestator a criticat prin contestaţia la executare şi precizările formulate, atât somaţia, cât şi titlul executoriu, aducând împotriva acestuia apărări de fond. 

Potrivit dispoziţiilor art. 712 C. pr. civ., act normativ la care Codul de procedură fiscală face trimitere pentru complinirea regulilor de soluţionare a contestaţiei la executare: „Dacă executarea silită se face în temeiul unei hotărâri judecătoreşti sau arbitrale, debitorul nu va putea invoca pe cale de contestaţie motive de fapt sau de drept pe care le-ar fi putut opune în cursul judecăţii în primă instanţă sau într-o cale de atac ce i-a fost deschisă”. 

Astfel, instanţa constată că temeinicia, legalitatea şi procedura urmată în soluţionarea dosarului de către Judecătoria Deva, nu pot fi analizate în prezenta procedură, în speţă fiind în prezenţa unor hotărâri care beneficiază de autoritate de lucru judecat şi se bucură de prezumţia de adevăr, legalitate şi temeinicie. 

În speţă debitul contestatorului îl reprezintă cheltuielile judiciare la care acesta a fost obligat prin sentinţa civilă nr. 159/2013 a Judecătoriei Deva. Având în vedere că pentru contestarea creanţei exista o procedură judiciară distinctă de procedura contestaţiei la executare, analizarea fondului creanţei în cadrul contestaţiei la executare este inadmisibilă. 

În ceea ce priveşte procedura efectivă de executare, analizată din punct de vedere formal, instanţa va avea în vedere că potrivit dispoziţiile art. 141 din O.U.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală: „Executarea silită a creanţelor fiscale se efectuează în temeiul unui titlu executoriu emis potrivit prevederilor prezentului cod de către organul de executare competent în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul fiscal debitorul sau al unui înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu. În titlul executoriu emis, potrivit legii, de organul de executare se înscriu toate creanţele fiscale neachitate la scadenţă, reprezentând impozite, taxe, contribuţii şi alte venituri ale bugetului general consolidat, precum şi accesoriile aferente acestora, stabilite în condiţiile legii. Cu excepţia cazului în care prin lege se prevede că un înscris constituie titlu executoriu, niciun titlu executoriu nu se poate emite în absenţa unui titlu de creanţă în baza căruia se stabilesc, în condiţiile legii, creanţe fiscale principale sau accesorii.

Titlul de creanţă devine titlu executoriu la data la care creanţa fiscală este scadentă prin expirarea termenului de plată prevăzut de lege sau stabilit de organul competent ori în alt mod prevăzut de lege.

Titlul executoriu emis de organul de executare competent va conţine, pe lângă: denumirea organului fiscal emitent; data la care a fost emis şi data de la care îşi produce efectele; datele de identificare a contribuabilului sau a persoanei împuternicite de contribuabil, după caz; obiectul actului administrativ fiscal; motivele de fapt; temeiul de drept; numele şi semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii; ştampila organului fiscal emitent; posibilitatea de a fi contestat, termenul de depunere a contestaţiei şi organul fiscal la care se depune contestaţia; menţiuni privind audierea contribuabilului, şi următoarele: codul de identificare fiscală, domiciliul fiscal al acestuia, precum şi orice alte date de identificare; cuantumul şi natura sumelor datorate şi neachitate, temeiul legal al puterii executorii a titlului. 

In speţă, s-a apreciat că titlul executoriu conţine toate datele legale necesare menţionate asupra, neexistând nici un motiv de nulitate al acestuia. 

Cu privire la somaţia emisă, instanţa a reţinut că aceasta trebuie să respecte cerinţele art. 43 al. 2 şi art. 145 din Codul de procedură fiscală, iar din cuprinsul acestui act rezultă că au fost menţionate toate datele indicate în aceste texte de lege. 

Instanţa mai reţine că în cauză au fost respectate şi dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu privire la competenţa şi atribuţiile organului de executare: „Sumele realizate din cheltuielile judiciare avansate de stat din bugetele aprobate Ministerului Justiţiei şi Ministerului Public pentru desfăşurarea proceselor penale, care sunt suportate de părţi sau de alţi participanţi la proces, în condiţiile prevăzute de Codul de procedură penală, precum şi din amenzile judiciare, constituie venituri la bugetul de stat şi se cuprind distinct în bugetul de venituri şi cheltuieli al Ministerului Justiţiei. Executarea
silită a debitelor se efectuează de organele de executare ale unităţilor teritoriale subordonate Ministerului Finanţelor Publice în a căror rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul debitorul, potrivit legislaţiei privind executarea silită a creanţelor bugetare”.

Pe cale de consecinţă, instanţa a constatat că în cauză motivele contestatorului vizând încălcarea normelor de competenţă, nu sunt fondate. 

Faţă de considerente de fapt şi drept reţinute mai sus, instanţa a apreciat că contestaţia la executare este neîntemeiată şi pe cale de consecinţă a respins-o. În ceea ce priveşte cererea de suspendare a executării silite, instanţa reţine că potrivit dispoziţiilor art. 718 al. 1 C. pr. civ.: „Până la soluţionarea contestaţiei la executare sau a altei cereri privind executarea silită, la solicitarea părţii interesate şi numai pentru motive temeinice, instanţa competentă poate suspenda executarea. Suspendarea se poate solicita odată cu contestaţia la executare sau prin cerere separată”, ceea ce semnifică că suspendarea poate fi acordată doar de către instanţa în faţa căreia se judecă contestaţia la executare şi până la soluţionarea în faţa acelei instanţe a contestaţiei la executare.

Având în vedere momentul pronunţării asupra cererii de suspendare şi soluţia pe care instanţa urmează să o pronunţate asupra fondului contestaţiei, s-a constatat că cererea a rămas fără obiect, şi a fost respinsă în consecinţă. 

Văzând că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată, instanţa nu le-a acordat. 

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel contestatorul, pe care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând în esenţă că nu datorează suma pentru care s-a început executarea silită, iar actul transmis de Administraţia Finanţelor este nelegal, fiind lovite de nulitate absolută atât somaţia, cât şi restul actelor. 

Prin întâmpinare, intimata Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Hunedoara, a solicitat respingerea apelului, arătând că susţinerile apelantului nu pot fi avute în vedere, întrucât nu sunt critici concrete aduse sentinţei atacate, ci reprezintă trimiteri la texte de lege şi la fapte ce nu au legătură cu cauza dedusă judecăţii. 

Examinând sentinţa atacată, prin prisma motivelor de apel invocate, Tribunalul reţine următoarele:

Actele de executare contestate, au fost emise pentru recuperarea creanţei în cuantum de 200 lei reprezentând cheltuieli judiciare datorate statului, la care contestatorul a fost obligat prin sentinţa penală nr. 159/2013 pronunţată de Judecătoria Deva, cât şi prin decizia penală nr. 327/2013 a Curţii de Apel Alba Iulia, prin care s-a respins ca inadmisibil recursul declarat de acesta împotriva sentinţei. 

Referitor la apărările de fond împotriva titlului executoriu reprezentat de cele două hotărâri judecătoreşti definitive, prin care contestatorul pretinde că nu datorează debitul urmărit, în mod legal şi temeinici instanţa de fond, făcând aplicarea prevederilor art. 172 C. pr. civ. şi art. 712 C. pr. civ., a apreciat că nu pot fi primite şi analizate pe calea contestaţiei la executare. 

Mai departe, în mod judicios prima instanţă a analizat şi aspectele de formă ale titlului executoriu şi ale somaţiei, ca acte de executare emise pentru recuperarea debitului de către intimata Administraţia Finanţelor Publice a Municipiului Deva, constatând întemeiat că acestea îndeplinesc cerinţele legale, astfel cum sunt reglementate de dispoziţiile art. 141, 43 al. 2, 145 din O.U.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. 

De asemenea, şi sub aspectul competenţei şi atribuţiilor organului de executare au fost respectate prevederile art. 25 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru. 

În plus, Tribunalul observă că apelantul-contestator nu a adus nicio critică concretă actelor de executare, nemulţumirile sale vizând în principal modul de soluţionare de către instanţele judecătoreşti a dosarelor în care a fost parte. 

În consecinţă, apreciind că sentinţa atacată este temeinică şi legală, în baza art. 480 al. 1 din Codul de procedură civilă, se va respinge ca nefondat apelul de faţă. 

Notă nr. 1: Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, a fost abrogată în temeiul art. 58 lit. a din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 392 din 29 iunie 2013, cu modificări şi completări ulterioare. 

Notă nr. 2: În urma republicării Codului de procedură civilă, în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015, art. 712 şi 718 au devenit art. 713 şi 719.

5. Contestaţie la executare. Cerere de suspendare a executării silite rămasă fără obiect. Obligaţii fiscale – impozit pe mijloc de transport. Diferenţa dintre „impozit pe proprietate” şi „impozit pe utilizare efectivă”.

În speţă, baza de impunere nu a fost modificată, astfel că nu există obligaţia organului fiscal de a emite decizie de impunere şi implicit, nu există nici obligaţia comunicării acesteia, conform prev. art. 44 din O.G. nr. 92/2003, intimata întocmind şi comunicând somaţia şi titlul executoriu, ca urmare a neplăţii obligaţiilor fiscale datorate, reprezentând impozit pe mijlocul de transport. 

De asemenea, potrivit art. 122 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, privind codul fiscal,pentru mijloacele de transport nu se datorează impozit în cazul în care sunt scoase din funcţiune sau sunt înstrăinate, în rest aplicându-se art. 261 al. 1 din Legea nr. 571/2003, conform căreia orice persoană care are în proprietate un mijloc de transport care trebuie înmatriculat sau înregistrat în România datorează impozit anual pentru acesta. 

Deci, radierea din circulaţie a unui autoturism la cererea proprietarilor nu poate conduce la scăderea de la plata impozitului aferent mijlocului de transport respectiv, atâta timp cât impozitul pe mijlocul de transport este un impozit pe proprietate şi nu un impozit pe utilizarea efectivă a circulaţiei a mijlocului de transport respectiv. 

Tribunalul Hunedoara, s. I civ., dec. nr. 12/A/16 ianuarie 2014

Prin sentinţa civilă nr. 2893/2013, pronunţată de Judecătoria Deva, a fost respinsă contestaţia la executare formulată decontestatorii, în contradictoriu cu intimata Primăria Municipiului Deva – Direcţia Economică – Serviciul Recuperare Impozite şi Taxe Locale, fiind respinsă, ca rămasă fără obiect şi cererea de suspendare a executării silite. 

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin prezenta contestaţie la executare contestatorii solicită anularea titlului executoriu şi somaţiei emise de intimată, ce are ca obiect recuperarea impozitului pe un mijloc de transport, deţinut de contestatori, aferent perioadei 2009-2012. 

Din evidenţele fiscale ale intimatei dar şi susţinerile contestatorilor rezultă că aceştia sunt proprietarii unui mijloc de transport, iar înregistrarea în evidenţa fiscală a acestui bun s-a făcut pe baza declaraţiei date de contestatori după achiziţionarea acestuia. 

Conform dispoziţiile art. art. 172 al. 1 privind Codul de procedură fiscală, „Persoanele interesate pot face contestaţie împotriva oricărui act de executare efectuat cu încălcarea prevederilor prezentului cod de către organele de executare, precum şi în cazul în care aceste organe refuza să îndeplinească un act de executare în condiţiile legii”.

În ceea ce priveşte susţinerea celor doi contestatori în sensul că nu mai datorează impozit pentru mijlocul de transport respectiv, întrucât acesta a fost radiat din circulaţie, iar intimata a refuzat nejustificat să scoată autoturismul din evidenţa lor fiscală, instanţa a constatat că aceste critici sunt neîntemeiate din următoarele considerente: Potrivit 261 al. 1 din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, „Orice persoana care are in proprietate un mijloc de transport care trebuie înmatriculat/înregistrat in Romania datorează un
impozit anual pentru mijlocul de transport, cu excepţia cazurilor in care in prezentul capitol se prevede altfel” iar modul de calcul al impozitului este prevăzut de art. 263 din acelaşi act normativ. 

De asemenea s-a mai reţinut că potrivit art. 122 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, privind Codul Fiscal „(1) Pentru mijloacele de transport scăderea impozitului se poate face atât în cazurile înstrăinării acestora, potrivit prevederilor pct. 118 lit. c), cât şi în cazurile în care mijloacele de transport respective sunt scoase din funcţiune. (2) Mijlocul de transport scos din funcţiune corespunde mijlocului de transport cu grad avansat de uzură fizică, deteriorat sau care are piese lipsă, fiind impropriu îndeplinirii funcţiilor pentru care a fost creat. Pentru mijlocul de transport pentru care contribuabilul nu mai poate face dovada existenţei fizice, scăderea de la plata impozitului pe mijloacele de transport se face prin prezentarea unui document din care să reiasă că mijlocul de transport a fost dezmembrat, în condiţiile Ordonanţei Guvernului nr. 82/2000 privind autorizarea agenţilor economici care desfăşoară activităţi de reparaţii, de reglare, de modificări constructive, de reconstrucţie a vehiculelor rutiere, precum şi de dezmembrare a vehiculelor uzate, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 222/2003, cu modificările ulterioare. În lipsa documentului prevăzut mai sus, contribuabilul care nu mai poate face dovada existenţei fizice a mijlocului de transport cu care figurează înregistrat în evidenţele compartimentului de specialitate al autorităţilor administraţiei publice locale va prezenta o declaraţie pe propria răspundere din care să rezulte elementele de identificare a contribuabilului şi a mijlocului de transport respectiv, documentul prin care a dobândit acel mijloc de transport, împrejurările care au condus la pierderea acestuia. (3) Impozitul pe mijloacele de transport nu se dă la scădere pentru perioada în care acestea se află în reparaţii curente, reparaţii capitale sau nu sunt utilizate din oricare alt motiv, inclusiv din lipsa unor piese de schimb din reţeaua comercială sau de la unităţile de reparaţii de profil.” 

Raportat la textele legale sus amintite, s-a reţinut că cei doi contestatori nu au făcut dovada îndeplinirii întocmai a demersurilor legale pentru a obţine radierea autovehiculului din evidenţele fiscale ale intimatei deşi aceasta din urmă, i-a informat pe aceştia care sunt condiţiile legale în care pot obţine radierea (scăderea) din evidenţele fiscale a autovehiculului, pentru a nu se mai reţine în sarcina acestora impozitul pe mijlocul de transport respectiv. 

Totodată, s-a mai reţinut că cei doi contestatori au luat astfel la cunoştinţă şi de refuzul intimatei de a proceda la scoaterea din evidenţele fiscale a respectivului autovehicul, iar în cazul în care s-ar fi considerat vătămaţi aveau posibilitatea de a formula o acţiune în contencios administrativ, împotriva acestui refuz, potrivit art. 1 al. 1 din Legea contenciosului administrativ, nr. 554/2004. 

Concluzionând, radierea din circulaţie a unui autovehicul la cererea proprietarului (în cauza de faţă a unuia din contestatori) nu poate conduce la scăderea de la plată a impozitului aferent mijlocului de transport respectiv, în condiţiile în care nu s-a făcut dovada că autovehiculul nu se mai află în proprietatea contestatorilor, iar impozitul pe mijlocul de transport este un impozit pe proprietate. 

În ceea ce priveşte susţinerile contestatorilor în sensul că intimata nu a emis şi comunicat nicio din decizie de impunere privind impozitul datorat şi menţionat în actele de executare silită contestate instanţa va respinge şi aceste critici ca fiind neîntemeiate.

Conform disp. art. 136 al. 1 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, „în cazul în care debitorul nu îşi plăteşte de bunăvoie obligaţiile fiscale datorate, organele fiscale competente, pentru stingerea acestora, procedează la acţiuni de executare silita, potrivit prezentului cod (…)”. 

Totodată se reţine că potrivit art. 86 al. 1 din O.G. nr. 92/2003, „Decizia de impunere se emite de organul fiscal competent. Organul fiscal emite decizie de impunere ori de câte ori acesta modifică baza de impunere, ca urmare a unor constatări prealabile ale organului fiscal sau in baza unei inspecţii fiscal”, iar potrivit al. 4 şi 5, „Declaraţia fiscala întocmită potrivit art. 82 al. 2, este asimilată cu o decizie de impunere, sub rezerva unei verificări ulterioare, si produce efectele juridice ale înştiinţării de plata de la data depunerii acesteia”, „În situaţia în care legea nu prevede obligaţia de calculare a impozitului, declaraţia fiscala este asimilata unei decizii referitoare la baza de impunere”. 

Totodată, potrivit dispoziţiile art. 248 din Codul fiscal, fac parte din categoria impozitelor şi taxelor locale - impozitul pe clădiri şi impozitul pe mijloacele de transport, iar art. 261 al. 1 prevede obligaţia oricărei persoane ce are în proprietate un mijloc de transport care trebuie înmatriculat în România, de a plăti anual impozit pentru acesta, cu excepţiile prevăzute de lege, iar modul de calcul al impozitului este prevăzut de art. 263 din Codul fiscal.

De asemenea şi modul de calcul al dobânzilor, ce reprezintă echivalentul prejudiciului creat titularului creanţei fiscale ca urmare a neachitării de către debitor a obligaţiilor de plata la scadenta, se calculează potrivit art. 120 din Codul de procedură fiscală. 

Concluzionând, intimata nu trebuia emisă o decizie de impunere pentru impozitul pe mijlocul de transport reţinut în sarcina contestatorilor, conform titlului executoriu contestat, din moment ce calculul impozitului s-a făcut în baza declaraţiei fiscale a contestatorilor, conform dispoziţiilor Codului fiscal şi Codul de procedură fiscală. 

Astfel, având în vedere toate aceste considerente instanţa va respinge ca fiind nefondată prezenta contestaţie la executare. 

Faţă de soluţia pronunţată cu privire la contestaţia la executare instanţa va respinge ca rămasă fără obiect, cererea de suspendare a executării silite demarate de intimată până la soluţionarea prezentei contestaţii la executare. 

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel contestatorii, prin care au schimbat schimbarea în tot a sentinţei, în sensul anulării actelor de executare silită; cu cheltuieli de judecată. 

În motivare, au arătat că deşi începând cu anul 2009, mijlocul de transport pentru care s-au demarat procedurile de executare silită a fost radiat din circulaţie, radiere pe baza căreia s-a solicitat scoaterea din evidenţa fiscală a Primăriei municipiului Deva, pârâta, pe lângă faptul că a refuzat să scoată autoturismul din evidenţă, nu le-a comunicat niciuna dintre Deciziile de impunere emise pentru anii fiscali la care face referire în titlul executoriu – 2009, 2010, 2012. 

Au mai învederat că obţinând radierea autoturismului din circulaţie, scopul utilizării lui conform funcţiunii încetează, motiv pentru care încetează şi obligaţia de plată a impozitului pe acesta, deoarece, potrivit legii,plata impozitului se datorează nu atât pentru deţinerea în proprietate a bunului, cât pentru utilizarea acestuia conform funcţiunii sale. 

În drept, au fost invocate prevederile art. 466 şi urm. C. pr. civ. Intimata în contestaţie a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului şi menţinerea sentinţei atacate, ca temeinică şi legală. 

În motivare, a arătat că baza de impunere nu a fost modificată, ca atare, nu există nici obligativitatea emiterii unei decizii de impunere şi implicit, nici obligativitatea comunicării acesteia, conform prevederilor art. 44 din O.G. nr. 92/2003. 

A mai susţinut că radierea din circulaţie a autoturismului nu presupune neapărat şi radierea de la impozitul pe mijlocul de transport, impozitul pe mijlocul de transport fiind un impozit pe proprietate şi nu un impozit pe utilizarea efectivă în circulaţie aacestuia, motiv pentru care a fost întocmită şi comunicată somaţia şi titlul executoriu nr. (...).

În drept, au fost invocate prevederile C. pr. civ., O.G. nr. 92/2003, Legii nr. 571/2013, H.G. nr. 44/2004. 

Cererea de apel a fost legal timbrată cu suma de 46 lei, taxă judiciară de timbru. 

Analizând hotărârea atacată, prin prisma motivelor invocate, raportat la probele administrate, Tribunalul reţine următoarele: 

Prin primul motiv de apel, contestatorii susţin că intimata nu le-a comunicat Deciziile de impunere, pe anii 2009, 2010 şi 2012, însă conform prevederile art. 86 al. 1 din O.G. nr. 92/2003, republicată, decizia de impunere se emite de organul fiscal competent, organul fiscal emite decizia de impunere ori de câte ori acesta modifică baza de impunere, ca urmare a unor constatări prealabile ale organului fiscal sau în baza unei inspecţii fiscale. 

În speţă, baza de impunere nu a fost modificată, astfel că nu există obligaţia organului fiscal de a emite decizie de impunere şi implicit, nu există nici obligaţia comunicării acesteia, conform prevederile art. 44 din O.G. nr. 92/2003, intimata întocmind şi comunicând somaţia şi titlul executoriu, ca urmare a neplăţii obligaţiilor fiscale datorate, reprezentând impozit pe mijlocul de transport. 

Nici cel de-al doilea motiv de apel - urmare a radierii din circulaţie a autoturismului, nu se mai datorează nici impozit pe acesta – nu este întemeiat, soluţia pronunţată de prima instanţă, fiind una legală şi temeinică. 

Astfel, potrivit art. 122 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, privind codul fiscal,pentru mijloacele de transport nu se datorează impozit în cazul în care sunt scoase din funcţiune sau sunt înstrăinate, în rest, se aplică art. 261 al. 1 din Legea nr. 571/2003, conform căreia orice persoană care are în proprietate un mijloc de transport care trebuie înmatriculat sau înregistrat în România datorează impozit anual pentru acesta. 

Deci, radierea din circulaţie a unui autoturism la cererea proprietarilor nu poate conduce la scăderea de la plata impozitului aferent mijlocului de transport respectiv, atâta timp cât impozitul pe mijlocul de transport este un impozit pe proprietate şi nu un impozit pe utilizarea efectivă a circulaţiei a mijlocului de transport respectiv. 

Raportul la cele de mai sus, în temeiul art. 480 al. 1 C. pr. civ., urmează a fi respins ca nefondat apelul promovat de către contestatori, fiind menţinută ca legală şi temeinică sentinţa atacată.

6. Contestaţie la executare. Înlăturarea onorariului executorului judecătoresc în ce priveşte obligaţii dispuse în titlul executoriu, dar care au fost duse la îndeplinire de alte organe ale statului.

Instanţa de fond a analizat în mod temeinic solicitarea contestatoarei privind lămurirea înţelesului titlului executoriu, reprezentat de sentinţa civilă nr. 5217/2012, reţinând că dispozitivul sentinţei sus - menţionate este foarte clar, în sensul obligării pârâtei - contestatoare în cauza de faţă la demolarea de îndată a gardului din scândură ridicat pe o latură a terenului folosit de reclamant-contestator în prezenta cauză. 

De asemenea, instanţa de fond a constatat că executarea silită a privit la obligaţia de a face - demolarea gardului şi recuperarea cheltuielilor de judecată acordate prin titlul executoriu. 

Cum obligaţia de a face a fost adusă la îndeplinire de către alte organe ale statului decât executorul judecătoresc, în mod temeinic s-a dispus înlăturarea onorariului executorului pentru acest obiectiv, fiind înlăturate şi onorariile pentru orice acte sau operaţiuni date prin lege de art. 664 pct. 1 şi art. 669 pct. 4 C. pr. civ.

Au fost menţinute sumele reprezentând onorariul executorului pentru recuperarea creanţei statornicită prin titlul de executare (cheltuieli de judecată, precum şi celelalte sume aferente constituirii şi formării dosarului execuţional plus onorariul avocaţial în faza de executare, astfel că aceste sume nu pot fi înlăturate aşa cum solicită apelanta pe motiv că obligaţia de a face a fost executată de către primărie, din moment ce titlul executoriu mai cuprinde şi alte dispoziţii susceptibile de executare silită (cheltuielile de judecată). 

Tribunalul Hunedoara, s. I civ., dec. nr. 39/A/30 ianuarie 2014 

Prin sentinţa civilă nr. 2800/2013, pronunţată de Judecătoria Petroşani, a fost respinsă contestaţia la titlu formulată de contestatoarea, în contradictoriu cu intimatul, împotriva actelor de executare întocmite de Biroul Executorului Judecătoresc şi în consecinţă: 

A fost anulată în parte încheierea executorului judecătoresc privind stabilirea cheltuielilor de executare, pe care le va menţine doar în limita sumei de 2.090,18 lei. 

A fost anulată în parte somaţia, în ceea ce priveşte executarea obligaţiei de demolare a gardului, urmând a o menţine doar pentru recuperarea de către creditorul intimat a creanţei totale de 5.752,98 lei, respectiv 3.662,80 lei, actualizarea după rata inflaţiei a debitului restant, de 3.560 lei reprezentând cheltuieli de judecată şi 2.090,18 lei, cheltuieli de executare. 

Au fost menţinute restul actelor de executare întocmite în dosarul execuţional. 

A fost respinsă cererea de suspendare a executării silite. 

Au fost compensate în parte cheltuielile de judecată şi a fost obligată contestatoarea la plata către intimat a cheltuielilor de judecată în sumă de 300 lei. 

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că potrivit art. 711 al. 1 C. pr. civ., „Împotriva executării silite, a încheierilor date de executorul judecătoresc, precum şi împotriva oricărui act de executare se poate face contestaţie de către cei interesaţi sau vătămaţi prin executare.”

Potrivit art. 711 al. 2 C. pr. civ., „Dacă nu s-a utilizat procedura prevăzută de art. 443, se poate face contestaţie şi în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu.” 

Prin contestaţia de faţă, contestatoarea, pe de o parte, contestă actele de executare întocmite de către Biroul Executorului Judecătoresc, iar pe de altă parte, cere lămuriri referitoare la întinderea, înţelesul sau aplicarea dispozitivului titlului executoriu – sentinţa civilă nr. 5271 din 27 iunie 2012, pronunţată de Judecătoria Petroşani, solicitând să se stabilească în mod clar, la ce anume a fost obligată contestatoarea pârâtă, prin titlul executoriu, respectiv doar de a demola gardul sau şi la predarea folosinţei terenului dat în folosinţă intimatului. 

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 5271 din 27 iunie 2012, contestatoarea a fost obligată să demoleze de îndată gardul din scândură ridicat pe latura dinspre str. J., a terenului aflat în folosinţă intimatului reclamant, înscris în cartea funciară, precum şi la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 2.060 lei. Sentinţa sus-menţionată a rămas definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 139/R/07 februarie 2013, pronunţată de Tribunalul Hunedoara, contestatoarea fiind obligată la plata sumei de 1.500 lei cheltuieli de judecată. 

Dispoziţiile art. 711 al. 1 C. pr. civ., raportat la art. 713 al. 2, prevăd că se poate solicita instanţei ce a pronunţat hotărârea, lămuriri referitoare la întinderea, înţelesul sau aplicarea acesteia, atunci când dispozitivul hotărârii nu este clar. 

Contestaţia la titlu este destinată să expliciteze dispozitivul hotărârii ce urmează a fi valorificat, pentru a se putea proceda la executarea silită. Ea nu poate fi considerată drept un mijloc procedural destinat a anula sau modifica titlul executoriu şi nu se pot examina împrejurări de natură a repune în discuţie o hotărâre judecătorească irevocabilă, soluţie ce ar afecta grav principiu autorităţii de lucru judecat. 

În cauză nu au fost aduse critici concrete asupra înţelesului sau întinderii titlului executoriu şi nici nu sunt incidente dispoziţiile art. 711 al. 2 C. pr. civ., întrucât dispozitivul titlului executoriu este foarte clar şi nu lasă loc de interpretări, în sensul că obligă pârâta contestatoare la demolarea, de îndată a gardului din scândură, ridicat pe latura dinspre str. J., a terenului aflat în folosinţă intimatului reclamant, precum şi la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 2.060 lei, motiv pentru care instanţa urmează să respingă contestaţia la titlu ca neîntemeiată. 

În ceea ce priveşte contestaţia la executare. 

Aşa cum s-a arătat mai-sus, prin titlul executoriu, contestatoarea a fost obligată şi la plata  cheltuielilor de executare în sumă de 2.060 lei, iar prin decizia Tribunalului Hunedoara, a fost obligată la plata sumei de 1.500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, în recurs. 

Cum contestatoarea debitoare nu s-a conformat de bună voie dispoziţiilor din titlul executoriu, la data de 14 martie 2013, intimatul creditor a sesizat Biroul Executorului Judecătoresc cu o cerere de executare silită a titlului executoriu, reprezentat de sentinţa civilă nr. 5271 din 27 iunie 2012. 

Prin încheierea civilă nr. 1401 din 21 martie 2013, Judecătoria Petroşani a dispus încuviinţarea executării silite a titlului executoriu, iar prin încheiere, executorul judecătoresc a stabilit cheltuieli de executare în sumă totală de 4.260,18 lei. 

La aceeaşi dată, executorul judecătoresc a emis somaţia către contestatoare, prin care i s-a solicitat ca în termen de 10 zile de la primire, să demoleze de îndată gardul din scândură ridicat pe latura dinspre strada J. a terenului aflat în folosinţa creditorului şi să achite suma de 7.922,98 lei, reprezentând: 3.662,80 lei, actualizarea după rata inflaţiei a debitului restant de 3.560 lei şi 4.260,18 lei, cheltuieli de executare. 

Tot la această dată, executorul a întocmit şi procesul-verbal de actualizare după rata inflaţiei a debitului reprezentat de suma de 3.560 lei (cheltuieli de judecată la fond şi în recurs), astfel că acest debit, actualizat s-a ridicat la suma de 3.662,80 lei. 

Suma de 4.260,18 lei, reprezentând cheltuieli de executare se compune din: 

– 18 lei, taxe judiciare de timbru,
– 0,90 lei, timbre judiciare,
– 1.500 lei, onorariu executor judecătoresc pentru obligaţia de a face,
– 350 lei, onorariu executor judecătoresc pentru creanţă,
– 1.300 lei, onorariu avocat,
– 1 leu, înregistrare dosar,
– 1 leu, studiere dosar,
– 10 lei plic timbre,
– 10 lei, formare dosar,
– 10 lei emitere somaţie,
– 10 lei redactare adresă către Judecătoria Petroşani,
– 50 lei, consultaţii în legătură cu constituirea actelor execuţionale,
– 50 lei, orice acte sau operaţiuni date prin lege, încheieredeschidere dosar execuţional,
– 100 lei, orice acte sau operaţiuni date prin lege, art.628 pct. 3 C. pr. civ.,
– 150 lei, orice acte sau operaţiuni date prin lege, art. 664 pct. 1 C. pr. civ.,
– 100 lei, orice acte sau operaţiuni date prin lege, art. 669 pct. 4 C. pr. civ.

– 30 lei, arhivare dosar, la care se adaugă suma de 569,28 lei, respectiv 24%, TVA, din onorariul executorului şi cheltuielile de executare. 

În data de 30 aprilie 2013, reprezentanţii Primăriei P., împreună cu reprezentanţi ai Poliţiei Locale şi ai Serviciului Voluntar pentru Situaţii de Urgenţă P., au dus la îndeplinire dispoziţia de demolare a gardului, fiind întocmit un proces-verbal de demolare.

În consecinţă, demolarea gardului a fost executată, ca urmare a dispoziţiei Primarului, astfel că, obligaţia de a face, ce urma a fi dusă la îndeplinire prin intermediul executorului judecătoresc a rămas fără obiect. 

Pentru aceste argumente, instanţa a găsit nejustificat, dar şi neîntemeiat onorariul executorului judecătoresc în sumă de 1.500 lei, pentru obligaţia de a face, ce a fost exclus din totalul onorariului stabilit de executorul judecătoresc. 

De asemenea, nelegală este şi suma de 150 lei, stabilită în cadrul cheltuielilor de executare, reprezentând orice acte sau operaţiuni date prin lege, art. 664 pct.1 C. pr. civ. (privitoare la înregistrarea cererii de executare şi deschiderea dosarului execuţional) din moment ce era deja percepută suma de 10 lei, pentru formarea dosarului execuţional şi suma de 50 lei, pentru deschiderea dosarului execuţional. 

În ceea ce priveşte suma de 100 lei, stabilită pentru orice acte sau operaţiuni date prin lege, art. 669 pct. 4 C. pr. civ., văzând dispoziţiile invocate de executorul judecătoresc, instanţa a reţinut că acestea nu sunt incidente în cauză, motiv pentru care le-a înlăturat şi pe acestea din totalul cheltuielilor de executare. 

Făcând un calcul al cheltuielilor de executare, incluzând onorariul executorului judecătoresc de 350 lei, stabilit pentru recuperarea creanţei, (doar acesta fiind întemeiat, raportat la activitatea prestată şi cuantumul sumei de recuperat) acestea se ridică la suma de 1.940,90 lei, la care se adaugă TVA-ul (ce nu se aplică pentru onorariul avocatului, taxă de timbru şi timbru judiciar), în sumă de 149,28 lei, calculat astfel: (24x(1.940,90 – 1.318,90):100). 

Cât priveşte restul actelor de executare, verificând dosarul execuţional nr. 283/2013, instanţa a constatat că executorul judecătoresc a început executarea silită cu respectarea tuturor dispoziţiilor legale prevăzute de art. 662-667 şi urm. C. pr. civ., alte motive de nelegalitate a actelor de executare nefiind invocate. 

În consecinţă, instanţa a admis în parte contestaţia la executare, numai în ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor de executare şi a punerii în executare a obligaţiei de a face, acesta fiind rămasă fără obiect, dispunând: 

– anularea în parte a încheierii privind stabilirea cheltuielilor de executare, pe care le-a menţinut doar în limita sumei de 2.090,18 lei şi, 

– anularea în parte a somaţiei, în ceea ce priveşte executarea obligaţiei de demolare a gardului, fiind menţinută doar pentru recuperarea de către creditorul intimat a  creanţei totale de 5.752,98 lei, respectiv suma de 3.662,80 lei, reprezentând actualizarea după rata inflaţiei a debitului restant, de 3.560 lei - cheltuieli de judecată şi suma de 2.090,18 lei, reprezentând cheltuieli de executare.

De asemenea, a menţinut restul actelor de executare întocmite în dosarul de executare. 

Urmare a admiterii în parte a cererii contestatoarei, în temeiul dispoziţiilor art. 453 al. 2 C. pr. civ., instanţa a compensat în parte cheltuielile de judecată şi a obligat contestatoarea la plata către intimat a cheltuielilor de judecată în sumă de 300 lei.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel contestatoarea, prin care a solicitat schimbarea în tot a sentinţei şi admiterea contestaţiei la executare, iar în cazul în care prima instanţă nu s-a pronunţat cu privire la capătul principal al cererii, a solicitat anularea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare. 

În motivare, a arătat că în dispozitivul titlului executoriu reprezentat de o sentinţă judecătorească se prevede doar demolarea gardului, nu şi intrarea în posesie a terenului, şi cum cele cuprinse în titlul executoriu nu s-au adus la îndeplinire prin executor judecătoresc, nu se justifică cheltuielile de executare în sumă de 2090,18 lei. 

În drept au fost invocate prevederile art. 480 al. 2 şi 3 C. pr. civ. 

Intimatul-pârât a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei atacate, cu cheltuieli de judecată la fond şi în apel. 

În motivare, a arătat că cererea adresată executorului judecătoresc priveşte exclusiv demolarea gardului, nu şi punerea în posesie, aşa cum a statornicit prin sentinţa civilă nr. 5217/2012 pronunţată de Judecătoria Petroşani. 

Apelanta a depus răspuns la întâmpinare prin care a învederat că deposedarea ce se încearcă a se realiza nu corespunde titlului executoriu, stâlpii gardului au fost scoşi de intimatul-pârât, iar gardul a fost distrus de către reprezentanţii primăriei. 

Cererea de apel a fost legal timbrată cu suma de100 lei taxă judiciară de timbru. 

Analizând hotărârea atacată, prin prisma motivelor de apel invocate, raportat la probele administrate, Tribunalul reţine următoarele: 

Prin contestaţia la executare înregistrată pe rolul Judecătoriei Petroşani, în data de 11.04.2013, contestatoarea a solicitat în contradictoriu cu pârâtul: 

– lămurirea înţelesului titlului executoriu, reprezentat de sentinţa civilă nr. 5217/2012 pronunţatăde Judecătoria Petroşani, în sensul că aceasta comportă doar demolarea gardului, nu şi predarea folosinţei terenului în suprafaţă de 441 mp.; 

– anularea formelor de executare ce fac obiectul dosarului execuţional nr. 283/2013 al B.E.J., obligaţia de a face neavând obiect. 

Prin motivele de apel, contestatoarea solicităanularea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe întrucât nu a soluţionat primul petit al contestaţiei la executare, însă această susţinere este neîntemeiată, urmând a fi respinsă ca atare. 

Astfel, instanţa de fond a analizat în mod temeinic solicitarea contestatoarei privind lămurirea înţelesului titlului executoriu, reprezentat de sentinţa civilă nr. 5217/2012, reţinând că dispozitivul sentinţei sus-menţionate este foarte clar, în sensul obligării pârâtei-contestatoare în cauza de faţă – la demolarea de îndată a gardului din scândură ridicat pe laturadinspre strada J. a terenului folosit de reclamantul – contestator. 

De astfel, din dispozitivul sentinţei civile nu rezultă decât această obligaţie impusă în sarcina pârâtei – contestatoare, neprevăzându-se predarea posesiei terenului, în urma demolării gardului.

Si cu privire la soluţia pronunţată pe capătul doi al contestaţiei la executare, soluţia primei instanţe nu suportă ajustări. 

Astfel, instanţa de fond a constatat că executarea silită a privit la obligaţia de a face – demolarea gardului – şi recuperarea cheltuielilor de judecată acordate prin titlul executoriu. 

Cum obligaţia de a face a fost adusă la îndeplinire de către alte organe ale statului decât executorul judecătoresc, în mod temeinic s-a dispus înlăturarea onorariului executorului pentru acest obiectiv (1.500 lei), fiind înlăturate şi onorariile pentru orice acte sau operaţiuni date prin lege de art. 664 pct.1 şi art. 669 pct. 4 C. pr. civ. (150 lei, respectiv 100 lei). 

Au fost menţinute sumele reprezentând onorariul executorului pentru recuperarea creanţei statornicită prin titlul de executare (cheltuieli de judecată, precum şi celelalte sume aferente constituirii şi formării dosarului execuţional plus onorariul avocaţial în faza de executare, astfel că aceste sume nu pot fi înlăturate aşa cum solicită apelanta pe motiv că obligaţia de a face a fost executată de către primărie, din moment ce titlul executoriu mai cuprinde şi alte dispoziţii susceptibile de executare silită (cheltuielile de judecată). 

Raportat la cele de mai sus, în temeiul art. 480 al. 1 C. pr. civ., urmează a fi respins ca nefondatapelul contestatoarei, fiind menţinută ca legală şi temeinică sentinţa atacată. 

În temeiul art. 451 şi urm. C. pr. civ., apelanta contestatoare va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată avansate în apel de către intimatul-pârât, în sumă de 1200 lei, reprezentând onorariu avocaţial (1.000 lei) şi cheltuieli de transport (200 lei). 

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată avansate în faţa primei instanţe, în mod temeinic s-a procedat la compensarea acestora, raportat la soluţia pronunţată, astfel că cererea intimatului de acordare a întregii sume achitate în fond nu este întemeiată. 

Notă nr. 1: În sens contrar, acela al menţinerii onorariului executorului judecătoresc, a se vedea Tribunalul Hunedoara, s. I. civ., dec. nr. 407/R/ 23 iunie 2014, supra, nr. 3. 

În ce ne priveşte, apreciem că sunt legale şi temeinice acele soluţii judecătoreşti care, atunci când este cazul, cenzurează onorariile executorilor judecătoreşti. 

Faptul că există anumite plafoane în ce priveşte onorariile executorilor judecătoreşti nu înseamnă câtuşi de puţin că aceştia pot obţine un onorariu mult disproporţionat faţă de munca depusă.

Notă nr. 2: În urma republicării Codului de procedură civilă, în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015, art. 662-667, 669, 711 şi 713 au devenit art. 663-668, 670, 712 şi 714. 

Material publicat în Revista IUSTITIA nr. 2/2015 editată de Baroul Dolj.